Jean-Philippe Delsol. O minte sclipitoare

Fiu al unui înalt funcţionar parizian, Anne Robert Jacques Turgot, baron de Laune (10 mai 1727 – 18 martie 1781), se dedică vieţii ecleziastice de la o vârstă fragedă. Îşi face studiile la Collège Duplessis şi, apoi, la Collège de Bourgogne, înainte de a intra la seminarul Saint-Sulpice, unde face dovada unor capacităţi intelectuale remarcabile, în special în studierea ebraicii, a latinei, precum şi a limbilor moderne, engleza şi germana. Este ales stareţ la Sorbona în 1749, însă interesul său priveşte secolul în derulare şi dezbaterile sale filosofice şi politice. La moartea tatălui său, după ce publicase Lettres à un grand vicaire sur la tolérance (1753), în care susţine că „nicio religie nu are dreptul de a cere altă protecţie decât libertatea”, el renunţă la viaţa ecleziastică, colaborează cu Enciclopedia, devine un obişnuit al saloanelor pariziene, se dedică studierii dreptului şi este numit consilier, apoi, înalt funcţionar, în Parlamentul de la Paris.

În saloanele pariziene întreţine un dialog intens cu fiziocraţii Quesnay şi Du Pont de Nemours. Leagă relaţii de prietenie cu Diderot şi d’Alembert, cei care conduc Enciclopedia, în care el publică mai multe articole. Îl întâlneşte, fără îndoială, pe Adam Smith la filosoful Helvetius. Însă Turgot nu se mulţumeşte doar cu viaţa academică: îl acompaniază în inspecţiile întreprinse în provincie (1753-1756) pe economistul şi fiziocratul Jacques de Gournay, intendent de comerţ, cel care-i va fi mentor.

Pe 8 august 1761, la 34 de ani, ocupă postul de intendent al administraţiei din Limoges, care devine teren pentru experimentele sale. Introduce o distribuţie mai justă a impozitului funciar, suprimă corvoada, uşurează impozitele plătite de ţărani, dezvoltă sistemul de transport, încurajează noile manufacturi de porţelan care înfrumuseţează oraşele, pune bazele unei şcoli veterinare, introduce rasa de ovine merinos şi cartoful… şi lasă în urmă amintirea unui om integru.

Rolul său de intendent îi lasă puţin timp liber, însă el găseşte răgazul pentru a scrie. În anul 1766, publică micul său tratat intitulat Reflecţii asupra formării şi distribuirii bogăţiilor, în care consideră că sursa bogăţiei este pământul, aidoma fiziocraţilor, însă schiţează deja o societate bazată pe schimburi comerciale axate pe valoarea-muncă, cu zece ani înainte ca Adam Smith să scrie Avuţia naţiunilor: „Lucrătorul pământului poate supravieţui fără efortul celorlalţi muncitori, însă niciun muncitor nu poate desfăşura activităţi economice dacă cel dintâi nu-i asigură cele necesare traiului. În această circulaţie, care, prin schimbul reciproc, face ca oamenii să fie necesari unii altora şi care formează legăturile sociale, efortul celui ce lucrează pământul este cel care pune în mişcare totul”. În anul 1770, transmite Consiliului de Stat un memoriu asupra împrumuturilor în bani, susţinând că rata dobânzii trebuie lăsată să fluctueze liber, prin interacţiunea cererii şi a ofertei. Plecând de la o revoltă care a avut loc în Angoulême, în urma creşterii masive a dobânzilor plătite de unii comercianţi aflaţi în dificultate, Turgot apără împrumuturile în bani, considerându-le esenţiale „pentru prosperitatea şi pentru susţinerea comerţului”. Din punctul său de vedere, este necesar ca banii să fie „consideraţi drept o marfă veritabilă, al cărei preţ depinde de un acord, preţ care se modifică aidoma preţurilor oricărei alte mărfi, ca urmare a raportului dintre cerere şi ofertă”. Prin urmare, nu-i nevoie ca statul să reglementeze nivelul acestuia.

Atunci când preia tronul Franţei, tânărul rege Ludovic al XVI-lea apelează la Turgot, numindu-l, mai întâi, la Ministerul Marinei, în iulie 1774, şi, apoi, la Ministerul de Finanţe, pe 24 august 1774. Chiar în ziua numirii sale, Turgot îi adresează regelui de numai douăzeci de ani o scrisoare rămasă celebră, care poate reprezenta un program de guvernare, mereu de actualitate:

„Fără faliment, nici acceptat, nici mascat prin reduceri forţate;

Fără creşteri de impozite: motivul se află în situaţia oamenilor şi, mai mult, în sufletul Majestăţii Voastre;

Fără împrumuturi, deoarece orice împrumut reduce întotdeauna mărimea veniturilor libere, după cum duce, după o vreme, fie la faliment, fie la creşterea impozitelor. Împrumuturile se fac doar pe timp de pace pentru a lichida vechile datorii sau pentru a rambursa alte împrumuturi făcute în condiţii mai oneroase.

Pentru ca aceste trei obiective să fie îndeplinite, nu există decât un mijloc, acela de a reduce cheltuielile sub nivelul veniturilor…

Ne întrebăm de unde anume trebuie să tăiem, iar fiecare ordonator de credite susţine că aproape toate cheltuielile particulare sunt indispensabile. Ei pot oferi motive foarte solide; însă, deoarece nu există nicio persoană care să facă imposibilul, trebuie ca toate aceste motive să cedeze în faţa necesităţii absolute de a face economii…”

La Ministerul de Finanţe, Turgot moşteneşte o situaţie dificilă. El dă dovadă de chibzuinţă şi probitate morală, reducându-şi veniturile sale de controlor general de la 142.000 de livre la 80.000 de livre, refuzând „tradiţionalul” cadou sau pot-de-vin de 100.000 de scuzi, făcut de fermieri pentru a li se admite scutiri de impozite. Forţează Casa Regală să-şi reducă cheltuielile şi să renunţe la corpurile de paradă. Însă, cum toate acestea nu reprezintă mare lucru, el încearcă să procedeze astfel încât impozitul să fie just şi cât mai puţin arbitrar. Încearcă să angajeze colectori remuneraţi de puterea publică (Decretul din 3 ianuarie 1775) şi să introducă proceduri „de constrângeri solidare”, prin care ţăranii trebuiau să repartizeze între ei volumul impozitului impus propriului sat, generând, astfel, rivalităţi şi invidii.

Din funcţia ministerială, marele său proiect a fost acela de a introduce libera circulaţie a cerealelor, idee pusă în practică la trei săptămâni după numirea în funcţie, printr-o decizie din 13 septembrie 1774, pentru a permite cerealelor produse în regiunile favorizate să ajungă să aprovizioneze regiunile în care ele lipseau, deoarece Casa Regală se temea, la fel ca Roma sau ca toate regimurile politice de dinainte, de descoperirea virtuţilor liberului-schimb, de lipsa de cereale, care putea să genereze revolte populare. În acele vremuri, comerţul cu grâne era reglementat excesiv din cauza concepţiei, care îi animă astăzi pe toţi apologeţii statului-providenţă, conform căreia autoritatea centrală se pricepe mai bine decât oricine şi trebuie să se ocupe de tot şi de toţi. Astfel, lumea trecea mereu prin perioade de penurie ori de câte ori vremea, războiul, bolile sau înţelegerile secrete veneau să fragilizeze echilibrul precar al modului de producţie agricol din aceste epoci născute înainte ca libertatea să înflorească. Turgot înţelesese rapid că „orice concurenţă se fondează pe nevoile reciproce” (1754), din conversaţia cu maestrul său Gournay, care, în 1752, îi cerea lui Trudaine, important oficial guvernamental, să lase liber comerţul cu cereale – laissez-faire, laissez-passer – , deoarece, spunea Turgot, „aceste două expresii, laisser faire şi laisser passer, fiind două surse continue de acţiuni, vor fi pentru noi două surse continue de bogăţii” (septembrie 1753, Réflexions sur la contrebande). El a vrut să extindă această libertate a schimburilor la toate produsele, considerând, în preambulul declaraţiei sale din 13 septembrie 1774 asupra comerţului cu cereale, libertatea ca fiind „singurul mijloc de a preveni, atât cât este posibil, inegalităţile excesive de preţuri şi de a împiedica modificarea preţului just şi natural pe care ar trebui să-l aibă subzistenţele, urmând variaţia sezonieră şi mărimea nevoilor”. Turgot se pronunţa în favoarea deplasării rapide a persoanelor, creând, în 1775, Regia de diligenţe şi mesagerie, ale cărei trăsuri rapide făceau legătura între Paris şi Marsilia în opt zile, faţă de douăsprezece, aşa cum se întâmpla înainte de decizia sa.  Era convins de binefacerile libertăţii forţei de muncă, „prima formă de proprietate, sacră şi imprescriptibilă”, şi de virtuţile concurenţei, care măreşte numărul fabricanţilor, ameliorează calitatea produselor, reduce preţurile şi permite creşterea salariilor. A fost apărător al libertăţii religioase, precum şi al altor tipuri de libertate, precum cea a popoarelor, a comunităţilor locale, a comerţului, a activităţilor industriale.

Însă proiectele sale ambiţioase au întâlnit rezistenţă din partea unui număr din ce în ce mai mare de adversari, deoarece ele puneau în discuţie multe privilegii, el rămânând inflexibil în stăruinţa de a elimina toate barierele din sistemul economic. Conjunctura l-a pus în dificultate în 1775, când foametea a făcut ca brutăriile şi morile să fie luate cu asalt. A fost nevoit să decidă prinderea liderilor celor revoltaţi, fapt ce i-a creat mari probleme. Publicarea mai multor edicte (5 ianuarie 1776) în legătură cu abolirea breslelor şi a jurandelor, pe de o parte, şi înlocuirea corvoadei cu un impozit plătit de toţi proprietarii, inclusiv nobilii şi clerul, pe de altă parte, au reprezentat lovitura decisivă. Opoziţia puternică stârnită de reformele propuse a dus la demiterea sa de către rege, pe 12 mai 1776, după douăzeci de luni de la instalare. Îi scrie regelui, care nu împlinise încă douăzeci de ani: „Nu uitaţi, Sire, că slăbiciunea l-a condus pe Carol I la pieire… Sper ca timpul să nu-mi dea dreptate.”

Timpul i-a dat dreptate prin izbucnirea Revoluţiei: viziunea sa a avut câştig de cauză. Alături de fiziocraţi, în special, Quesnay şi Gournay, Turgot a apărat această idee novatoare conform căreia statul nu trebuie să intervină în sfera economică, deoarece aceasta este guvernată de legi naturale a căror funcţionare nu trebuie obstrucţionată. Aidoma fiziocraţilor, el a considerat că adevărata bogăţie este cea oferită de pământ, efortul cultivatorului fiind „unica sursă a tuturor bogăţiilor care, prin circulaţia lor, animă toate activităţile societăţii, deoarece acesta este singurul care produce dincolo de nivelul ce recompensează propria muncă”, aşa cum afirmă în Reflecţii asupra formării şi distribuirii bogăţiilor, în 1766. Însă Turgot reabilitează comerţul în procesul producţiei de valoare, proces ghidat de piaţă şi concurenţă. Înţelege necesitatea capitalurilor, deoarece afirmă că „toate activităţile, agricole şi industriale, presupun avansuri”.

Turgot se declara deschis împotriva privilegiilor, în special de natură fiscală, şi pleda pentru o libertate cât mai extinsă, ceea ce-l determina să militeze pentru reducerea intruziunii statului şi împotriva excesului de legi: „Orice lege inutilă este un lucru rău pentru că ea reprezintă o restricţionare a libertăţii, care reprezintă un lucru bun prin ea însăşi”(Mémoire sur les Mines et Carrières, 1764).

Liberal veritabil, Turgot înţelesese necesitatea respectării principiului subsidiarităţii, aşa cum îl exprima în Lettre au Docteur Price, din 22 martie 1778. „Nu văd, scrie el, să fi existat o mare preocupare legată de reducerea într-o măsură cât mai însemnată a tipurilor de activităţi ce revin guvernului fiecărui stat, de separarea legislaţiei referitoare la administraţia generală de cea referitoare la administraţia particulară şi locală, de constituirea unor adunări locale subalterne, care, îndeplinind funcţiile detaliate ale guvernului central, face ca adunările generale să nu se mai ocupe de toate lucrurile, dispunând de o autoritate excesivă”.

Turgot anunţă, într-o măsură mai mare decât fiziocraţii, liberalismul secolului al XIX-lea. El îşi formează convingerile plecând de la teoria dreptului natural, care deschide calea Şcolii austriece de economie a lui Mises şi Hayek. Astfel, denunţă „ideea eronată conform căreia libertatea constă în a nu fi supus decât legilor, ca şi cum un om oprimat printr-o lege injustă ar fi liber… Individul posedă drepturi pe care naţiunea nu i le poate suprima decât prin violenţă şi printr-o utilizare ilegitimă a forţei generale” (Lettre au docteur Price). Inspirat de aceeaşi teorie, el scrie că „întreaga libertate a comerţului reprezintă un corolar al dreptului de proprietate”.

Una dintre ideile importante ale lui Turgot este aceea că guvernul trebuie să se afle în slujba indivizilor, nu invers, că ţările libere sunt cele în care legea interzice, în timp ce ţările aservite sunt cele în care ea permite: „Libertatea de a face rău nu a existat niciodată înaintea conştiinţei. Legea trebuie s-o interzică. Libertatea de a acţiona fără a face rău nu poate să fie restrânsă decât prin legi tiranice. Ne-am învăţat în prea mare măsură cu faptul că guvernele trebuie să aducă fericirea persoanelor particulare în numele pretinselor drepturi ale societăţii. Am uitat că societatea este făcută pentru indivizi, că ea funcţionează doar pentru a proteja drepturile tuturor, asigurând îndeplinirea tuturor datoriilor reciproce” (Deuxième lettre à un grand vicaire, 1754).

Trebuie să mulţumim Institutului Coppet pentru faptul de a fi publicat în Franţa opera completă a lui Turgot, operă ce reuneşte, pe lângă lucrările consacrate, scrisori şi documente strânse, între anii 1913 şi 1923, de economistul Gustave Schelle. În plus, trebuie să aducem un omagiu celor care au luat iniţiativa de a traduce şi de a publica în limba română principala operă a lui Turgot, Reflecţii asupra formării şi distribuirii bogăţiilor, alături de câteva dintre eseurile sale cele mai importante, care rămân la fel de interesante pe măsura trecerii timpului şi pe care lumea trebuie să le cunoască.