Anularea lui Beethoven, cea mai recentă lovitură a mișcării woke pentru lumea muzicii clasice

Un articol de Jonathan S Tobin pentru New York Post

Dacă vă gândeați că există anumite lucruri atât de apreciate și de importante pentru omenire încât nu ar putea fi vreodată „anulate”, atunci ar trebui să vă mai gândiți o dată.

Dacă există vreo lecție de învățat de la protestele „în mare parte pașnice” ale mișcării Black Lives Matter, de la distrugerea monumentelor și de la atacurile mulțimilor din mediul virtual, în încercarea lor de a reduce la tăcere pe oricine nu susține ideile stângii despre „rasism”, atunci aceea este că nimeni, viu sau mort, nu este ferit de atacurile fasciștilor woke. Nici chiar Ludwig van Beethoven.

Opera lui Beethoven nu face parte doar din nucleul repertoriului standard al muzicii clasice; unele dintre cele mai populare opere ale sale au devenit, de asemenea, parte a culturii pop (n. trad. pop culture), linia lor melodică fiind recunoscută chiar și de cei care nu au ascultat niciodată un concert de muzică clasică.

În ultimii 200 de ani, compozițiile lui Beethoven au fost, de asemenea, simboluri ale luptei pentru libertate. „Oda bucuriei”, din finalul Simfoniei nr. 9, rămâne imnul consacrat al fraternității universale. Nu este o coincidență faptul că notele de debut ale celei de-a cincea simfonii – al cărei model ritmic reproduce notația codului Morse pentru litera „V”, ca în „v de la

victorie”- a fost folosită de BBC pentru transmisiile către Europa ocupată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Dar pentru adepții woke, muzica lui Beethoven a căpătat o nouă semnificație, ceva mai obscură. Pentru muzicologul Nate Sloan și pentru compozitorul Charlie Harding, vedetele podcastului „Switched on Pop”, produs în colaborare cu Filarmonica din New York, Simfonia nr. 5 este un simbol pentru tot ceea ce nu le place la muzica clasică și la cultura occidentală. După ei, este timpul să-l anulăm pe Ludwig van Beethoven.

Pe vox.com, cei doi dau vina pe muzica lui Beethoven pentru ceea ce consideră a fi o cultură clasică elitistă învechită, care întărește regula supremației bărbaților albi și trece sub tăcere vocile femeilor, ale negrilor și ale comunității LGBTQ.

Muzica lui Beethoven a fost atât de profundă și de originală, încât a adus cu ea tendința de a adopta reguli de comportament la concerte, cum ar fi păstrarea liniștii în timpul audițiilor sau aplaudarea numai la final. Dar ideea că o astfel de muzică reprezintă, de fapt, „coloana sonoră” pentru „privilegiul albilor” și pentru opresiunea exercitată de aceștia îi imprimă operei lui Beethoven o latură woke, care nu are, de fapt, nicio legătură cu muzica lui sau cu modul în care aceasta este interpretată.

Acesta nu este primul atac de felul acesta asupra lui Beethoven. În anii ‘80, o muzicologă pe nume Susan McClary a stârnit controverse atunci când a făcut o afirmație bizară, în care asocia Simfonia nr. 9 cu „frustrarea” unui violator impotent. Dar în timp ce gânditorii respectabili ai acelor vremuri au respins declarația lui Susan McClary, acest tip de gândire delirantă de stânga a devenit popular în 2020.

Protestele BLM au inspirat și alte atacuri asupra lumii muzicale, precum cererea făcută de criticul de muzică New York Times, Anthony Tommasini, pentru acordarea unor „cote” rasiale (n. trad. cotele rasiale reprezintă anumite cerințe numerice pentru angajarea sau promovarea membrilor unui anumit grup rasial în cadrul anumitor instituții) în procesul de angajare în orchestră, inițiativă care ar trebui să crească numărul interpreților negri și să limiteze oportunitățile pentru asiatici, care sunt suprareprezentați în rândul muzicienilor moderni. În același spirit, David, fiul lui Richard Tucker, faimosul star de operă, a fost dat afară dintr-o asociație caritabilă care sprijinea tinerii cântăreți, din simplul motiv că a criticat revoltele BLM și l-a lăudat pe președintele Trump.

Există câteva argumente ce susțin relaxarea unor reguli de participare la un concert de muzică clasică. Dar Sloan și Harding scriu de parcă nu ar fi participat la un concert de 40 de ani: spectatorii moderni vin la concerte purtând îmbrăcăminte felurită și, la drept vorbind, mulți dintre ei trebuie să fie atenționați să își închidă telefoanele și să păstreze liniștea în timpul spectacolului, arătând astfel respect față de ceilalți spectatori și față de artiști.

De asemenea, adepții mișcării woke nu au observat că orchestrele și operele naționale și-au petrecut ultimii ani străduindu-se să promoveze muzica scrisă de compozitori negri, hispanici și de sex feminin.

O parte din această „nouă” muzică este bună; o mare parte însă nu este. Dar dacă publicul preferă în continuare Beethoven, acest lucru nu se întâmplă pentru că oamenii îmbrățișează un simbol al supremației albe. Ei își doresc să asculte mai mult din opera lui Beethoven și a celorlalți mari compozitori europeni albi, precum Brahms și Mahler, pentru că le apreciază capodoperele.

Totuși, fără acești giganți nemuritori ai muzicii, albi și de sex masculin, orchestrele precum Filarmonica din New York, care se luptau să umple sălile de concerte chiar și înainte de pandemie, ar întâmpina și mai multe probleme la ocuparea locurilor.

Încercarea de a îl anula pe Beethoven ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru lumea muzicii clasice și chiar și pentru cei care nu sunt fani ai acesteia: războiul împotriva civilizației occidentale nu va lăsa nimic sacru neatins. Dacă până și Beethoven poate fi anulat, atunci nimic nu se mai află la adăpost.

Articol original: Canceling Beethoven is the latest woke madness for the classical-music world