Aura Matei. Cine știe cel mai bine că un profesor este un bun profesor?

Ce vedem la suprafață: cadrele didactice sunt angajate într-o cursă a colectării de diplome și certificate de participare. Când decid dacă vor participe la un eveniment de formare sau despre educație sau proiect, decid în funcție de răspunsul la întrebarea critică: se dă sau nu certificat de participare? Aflăm că există o piață a certificatelor de acest fel: pentru prețul corect, se eliberează indiferent de intensitatea participării lor la acel eveniment: dacă participă activ, producând conținut, sau se află în audiență; dacă participă pentru un timp mai lung sau mai scurt; dacă participă direct sau indirect (?! a se citi neparticipare!).

Ca beneficiari indirecți ai educației (sau terțiari cum ne numește Legea educației naționale), suntem, inevitabil, revoltați. Aha! De aici ni se trage lipsa de performanță a angajaților proprii, a angajaților furnizorilor noștri de servicii, a propriilor copii sau experiența negativă a acestora cu școala.

Dar ce este dincolo de suprafață? Este structura de stimulente pe care un sistem centralizat de management al resurselor umane o imprimă. Avem de a face poate cu sistemul de management cel mai apropiat de planificarea centralizată comunistă, încă prezent în plin capitalism, numit de unii „sălbatic”.

Profesorii noștri nu sunt în masă niște vânători de diplome, niște oameni lipsiți de valori precum integritatea, adevărul sau cinstea. Sunt doar victimele unui sistem de acordare a recompenselor și beneficiilor defect, cu totul diferit de cel după care este evaluat un părinte care lucrează în mediul privat și care plătește din greu costurile ascunse ale educației gratuite pentru copilul său. Pentru a pune în act valorile cinstei și integrității, profesorii suportă costuri infinit mai mari decât o face un angajat în mediul privat.

Până aici constatarea. Mai departe, pentru a înțelege mai bine ce ne aduce aici, ridic una dintre întrebările esențiale: cine este cel mai în măsură să decidă că un profesor este un bun profesionist, că își face bine munca și merită recompensat pe măsură? Elevul, beneficiarul primar al serviciilor sale? Părintele, ca beneficiar secundar? Sau comunitatea? Răspunsul este că niciunul dintre aceștia! Cel mai important actor care decide este Ministerul educației!

Ministerul este cel care stabilește în cele mai precise detalii cum este evaluat un profesor și ce recompense merită acesta dacă performează bine. Ministerul stabilește cine evaluează, cât de des, cum și în funcție de ce criterii.

Criteriile sunt stabilite printr-o metodologie adoptată de Minister. Grila de evaluare este rezultatul unui ordin de ministru și cuprinde atât detalierea întocmai a criteriilor, cât și ponderea fiecărui criteriu! Indiferent ce este important pentru școala din municipiu sau școala de comună, pentru elevul olimpic sau pentru elevul cu nevoi de recuperare a decalajelor. Astfel, nici elevii, nici părinții, nici comunitatea nu pot spune nimic despre criteriile după care își evaluează unul dintre cei mai importanți producători de servicii: profesorul! Formal, se spune că indicatorii de performanță se stabilesc de către directorul şi directorul adjunct al școlii, dar ei pot face asta doar cu respectarea domeniilor şi criteriilor din fişele cadru. Și fișele cadru sunt crunt de explicite și imperative.  

Tot Ministerul, stabilește cine evaluează: o comisie metodică constituită la nivelul unităților de învățământ, constituită din două alte cadre didactice și un reprezentant al părinților. Nimeni altcineva nu poate decide că aceasta sau alta ar trebui să fie componența comisiei metodice sau natura ei. Vedem aici că doar unul din beneficiarii educației este prezent, părintele, dar nimeni nu poate propune ca și alți beneficiari să fie prezenți.

Cine decide ce recompense sunt acordate profesorului care primește o evaluare bună. Când cumpăr un serviciu, spre exemplu hrana (crucială pentru bunăstarea și sănătatea personală), în calitate de beneficiar, decid cât preț pun pe ea și ce conținut să aibă. Cu privire la educație, deși cel puțin la fel de importantă, niciun beneficiar nu poate decide cât preț pune pe ea, ci doar Ministerul. Grila de salarizare este atributul exclusiv al acestuia.

În final, calendarul sau frecvența evaluării este tot obiectul unui Ordin de Ministru.

Astfel, avem un sistem de evaluare a resursei umane care nu integrează aproape în nicio măsură feedback-ul beneficiarilor. Și este numai firesc ca un astfel de sistem să producă beneficiari nemulțumiți aflați în continuă tensiune cu reprezentatul din prima linie a producătorului de servicii: profesorul.

Mai mult, avem un producător pe care putem îl putem schimba doar cu un preț foarte mare de „exit”:

1. plata unor costuri ascunse imense prin sistemul meditațiilor + suferința produsă beneficiarilor + beneficiile pierdute ca urmare a interdicției schimbării producătorului sau
2. plata de două ori a serviciilor: taxa de școlarizare în sistem public prin impozitare forțată + taxa de școlarizare în sistem privat (și opțiunile reduse ca urmare a cvasi-monopolului public).

Unul din argumentele considerate irefutabile pentru menținerea producătorului unic de educație: echitatea. Dar cine sunt cei mai loviți de acest sistem? Cei care nu au resursele să plătească costurile de exit! Familiile sărace.

Soluția prefigurată: o competiție a producătorilor.