• Acasa
  • Despre Marginalia
  • Contributori
  • Redactia
  • Biografii fondatori
[ Marginalia ] etc.
[ Marginalia ] etc.
  • Acasa
  • Despre Marginalia
  • Contributori
  • Redactia
  • Biografii fondatori
comments Share
You are reading
Autumn Sonata, Ingmar Bergman
Autumn Sonata, Ingmar Bergman
Home
Cultură

Autumn Sonata, Ingmar Bergman

March 22nd, 2021 Victoria Deliu Victoria Deliu Cultură comments

Partajează pe retelele sociale

Facebook Twitter Google+ LinkedIn WhatsApp

O mamă și o fiică. Ce combinație teribilă de sentimente, confuzie și distrugere. Totul este posibil și este făcut în numele dragostei și amabilității. Suferințele mamei sunt menite a fi transmise fiicei. Eșecurile mamei sunt menite a fi plătite de fiică. Nefericirea mamei e menită a fi nefericirea fiicei. E ca și cum cordonul ombilical nu ar fi fost tăiat vreodată. Este așa, mamă? Este nenorocirea fiicei triumful mamei? Mamă, este mâhnirea mea plăcerea ta secretă?

 

Ar fi putut la fel de bine să fie un spectacol de teatru, o compoziție de muzică de cameră sau, bineînțeles, o fărâmă de viață reală la care se întâmplă să asiști sau pe care se întâmplă să o trăiești. Într-un fel, chiar este toate acestea, deși în mod normal, Autumn Sonata [Sonată de toamnă] este cunoscut drept unul din filmele pe care Ingmar Bergman le-a realizat în autoexilul său în Norvegia, în 1978.

Dintr-un motiv sau altul, pare înspăimântător de greu să închegi câteva rânduri ale unei recenzii de film. Ori poate e vorba doar de recenzia acestui film. Fiindcă dincolo de menționarea celor 10 premii și 9 nominalizări pe care le-a obținut și dincolo de aclamarea triunghiului (Ingmar) Bergman – Liv Ullmann – (Ingrid) Bergman, a face o recenzie acestui film înseamnă, mai degrabă, a explora păienjenișul relației mamă-fiică. Or, a te încumeta la o asemenea explorare nu poate decât să te înspăimânte.

Dar totuși să ne încumetăm…

Primul cadru ne invită să intrăm în casa și viața familiei cu care vom petrece aproape două zile sau, dacă preferați, doar o oră și jumătate. Tonuri calde, o lumină blândă, primăvăratică, plină de speranță. Aceasta după freamătul, la fel de plin de speranță, al unei sonate pentru flaut a lui Händel, cu care se deschide de fapt filmul. La masa de scris, Eva (Liv Ullmann), o femeie aflată la vârsta maturității, încheie o scrisoare destinată mamei. Speranța care plutește în casă este, de fapt, o reflexie a speranței din sufletul ei. În bună măsură, îi este ei înseși indescifrabilă, ca orice speranță autentică. Citindu-i soțului scrisoarea, se relevă și către ce anume este ațintită speranța: revederea cu mama sa, după șapte ani îndelungați.

În acest răstimp, Eva s-a căsătorit cu Viktor, care este preot, și au avut împreună un fiu, Erik, care s-a înecat înainte de a împlini patru ani. Deși aflată, cum spuneam, la vârsta maturității, primele semnale pe care le transmite Eva exprimă nesiguranță, neîncredere, rezerve. Nu simpla timiditate sau șovăială stau pitite în ea, ci o teamă puternică o devorează în permanență – teama de a se privi pe sine însăși. Aproape că ai putea suspecta că toate oglinzile din casă sunt întoarse și toate gândurile introspective sunt oprite înainte chiar de a fi începute. Dacă ar încerca să se privească pe sine, încotro să se uite? Pe cine ar găsi acolo unde s-ar uita? Identitatea ei pare să fi fost strivită ori pare că niciodată nu a fost lăsată să se sedimenteze cu adevărat. Ascunsă și îmbătrânită cu vreo zece ani de hainele anoste, pășește mărunt și grăbit și caută, tremurândă, asigurările soțului. „Nu pot să îi spun că o iubesc din toată inima așa încât să mă creadă.”, se confesează el privitorului și propriei conștiințe. „Nu pot alege cuvintele potrivite”. Ceea ce privitorul nu știe încă este că neîncrederea pe care Eva o are în cuvintele celor care (par că) îi arată afecțiune are rădăcini foarte adânci…

Așadar, o pojghiță de liniște și lumină care ascunde tot soiul de fragilități. Așa arată atmosfera din casă și acesta este fundalul pe care mama Evei, Charlotte (Ingrid Bergman), acceptă invitația și își face numaidecât apariția. E urmată, cum altfel?, de ecourile succesului ei de-o viață ca pianistă. În cei șapte ani în care viața Evei a intrat pe un făgaș cu totul nou, Charlotte nu a avut deloc răgaz să își viziteze fiica. Nici măcar la nașterea – sau la moartea… – propriului nepot. Concertele, înregistrările, neobosita exersare – în fine, munca orientată spre nimic mai mult și nimic mai puțin decât spre succes se cerea îndeplinită și nu putea suporta niciun compromis. În pragul bătrâneții, Charlotte păstrează încă mult din imaginea sa de tinerețe – energie, vitalitate, îndrăzneală, atenția deosebită la înfățișare. E de un entuziasm dezarmant și nu se sfiește să-și manifeste, cum poate mai bine, lipsa de griji. Sau de angajamente. Și toate – energie, vitalitate, îndrăzneală – îi sunt parcă mai necesare decât oricui altcuiva, în încercarea-i zadarnică de a-și umple golul interior, căci în spatele voioșiei debordante, mama Evei își maschează personalitatea narcisică.

După ce își lasă fiica să-i care bagajele fără nicio reținere, Charlotte concentrează prima lor conversație în jurul ei. Povestindu-i Evei despre moartea recentă a iubitului său, Leonard, își demască pustiul interior: din relatările ei transpare propria spaimă și fugă din calea suferinței și a morții, și în niciun caz vreo urmă de îndurerare pentru bărbatul cu care trăise în ultimii optsprezece ani. Amintirile ei nu-l evocă pe cel dispărut, ci își evocă propria imagine, așa cum era ea în ochii celui dispărut. Plânsetul ei nu-l plânge pe cel mort, ci-și plânge propria apropiere față de moarte. Înghițită de vidu-i interior, Charlotte trece, pe nesimțite, de la acest moment insuportabil la unul de auto-adulare. Comite gestul narcisic prin excelență: se privește admirativ în oglindă, întrebându-și fiica dacă s-a schimbat în acești ani petrecuți departe și dacă îi vine bine costumul cumpărat de curând. Avem aici un cadru care merită decupat: în prim plan, mama care se soarbe pe sine din priviri, foșnind mândru în fața oglinzii, și în planul secund, fiica ușor agitată, aproape rușinată, care resimte ca pe o povară însăși nevoia de a-și ridica privirea pentru a putea zări imaginea din oglindă, care conține și reflexia ei.

Deși Charlotte a evitat cu dibăcie orice eveniment apărut în cei șapte ani care s-au scurs de la ultima lor întâlnire, acum este constrânsă să suporte consecințele. Și este constrânsă, nu în sens impersonal, ci chiar de fiica sa, Eva. În urmă cu doi ani, Eva a adus-o acasă, de la azil, pe sora sa mai tânără, Lena (Lena Nyman), care suferă de o boală degenerativă și care fusese abandonată acolo de nimeni alta decât de mama lor. Vestea că Lena este și ea în casă o aruncă pe Charlotte în ghearele aceleiași spaime de care tocmai se eliberase odată cu moartea iubitului ei – spaima de suferință și de moarte, imposibil de suportat pentru orice narcisic veritabil. Primii aburi de ură mocnită se strecoară în privirea mamei atunci când e nevoită să accepte, la cererea fiicei, să meargă să o vadă pe cealaltă, biată fiică a sa. Din celălalt unghi, un prim semn de întrebare începe să plutească deasupra Evei, care până atunci își purtase cu grație mantia de victimă: care a fost, de fapt, intenția cu care și-a chemat mama în vizită? A fost, așa cum pretinde, dorința de a-i alina durerea pricinuită de moartea lui Leonard sau dorința de a o confrunta cu realitatea trecutului pe care părea că îl trecuse de mult sub uitare?

Scena care le aduce laolaltă pe mamă și cele două fiice este tulburătoare. Nici măcar în fața fragilității umane în toată plenitudinea ei, deopotrivă fizică și psihică, a Lenei, narcisismul lui Charlotte nu poate fi zdruncinat. Își așază cu pricepere masca bucuriei pe chip, însă în adânc, în acel gol adânc, clocotește durerea. Nu, nu durerea cauzată de suferințele fiicei, care suportă chinuri înfiorătoare pentru a-i putea zâmbi mamei, ci durerea că trebuie să asiste la suferințele fiicei. Narcisică fiind, nu are prea multe resurse pentru a-și gestiona și canaliza durerea: atâta vreme cât aceasta nu este ceva care ar putea acoperi, fie și numai superficial, golul din miezul ființei sale, este limpede că nu poate fi suportată prea mult. Iar prilejul cinei o salvează, momentan, de la atâta suferință.

În timp ce pregătește masa, Eva îi dezvăluie soțului o serie de resentimente pe care le nutrește față de mama sa, resentimente care, din nou, împovărează intenția cu care i-a înaintat de fapt mamei invitația de a veni în vizită. În camera sa, pregătindu-se pentru cină, Charlotte își exprimă, la rândul său, resentimentele, precum și dorința de a pleca mai devreme decât era stabilit, de a evada din strânsoarea realității și a consecințelor aproape palpabile ale propriilor fapte din trecut.

Momentul care urmează cinei este alcătuit din alte cadre care merită oprite și observate îndelung. Fiica și mama interpretează pe rând, una sub privirile pline de nuanțe ale celeilalte, Preludiul Nr. 2 în A minor al lui Chopin. Deși la o privire naivă, muzica pare a fi în prim plan în această scenă și pare că în sufletul privitorului se ivește speranța ca ea să medieze relația dintre mamă și fiică și să constituie, poate, sâmburii unei noi legături, la o privire mai atentă, lucrurile sunt departe de a sta astfel. Muzica rămâne un simplu instrument, un simplu mijloc care servește, inofensiv și ne-transfigurator, la îndeplinirea scopurilor pe care cele două femei le-au avut dintotdeauna – fiica s-a folosit de muzică pentru a câștiga iubirea și atenția mamei, iar mama narcisică, pentru a câștiga iubirea și atenția tuturor celor din jur. Acum se aruncă lumină asupra carierei de pianistă a mamei, de altfel încununată de succes. Nu este, așa cum poate s-a crezut până în acest moment, vreun semn al vocației artistice sau al vreunei chemări de orice fel, este doar un refugiu din calea altor tipuri de angajament, după cum va releva și discuția-cascadă dintre mamă și fiică, de la miezul nopții. Pe de altă parte, din replica disperată a fiicei, „Unde am greșit? Ce n-am făcut bine?”, care vine ca răspuns la vorbele pe care mama le rostește după interpretarea sa, nu transpare niciun interes genuin pentru muzică în general, sau pentru acea bucată muzicală în particular. Cuvintele ei aduc mai degrabă cu un strigăt după înțelegerea și acceptarea maternă, un strigăt care s-a tot rostogolit de-a lungul vieții sale. Dintre toate, aceasta este, poate, cea mai răvășitoare scenă, fiindcă ne arată că nici măcar ceva ce se apropie atât de mult de sacru precum muzica nu poate transcende și suda o relație schimonosită dintre o mamă și o fiică.

Punctul de maximă tensiune al filmului scoate la suprafață toate reziduurile și dedesubturile acestei relații schimonosite. Dialogul dintre cele două, purtat în întunericul de la miezul nopții, în preajma câtorva lumânări aprinse, care ard și se topesc precum cuvintele uneia în sufletul celeilalte, arată toate posibilitățile și modulațiile relației lor – resentimente, reproșuri, strigăte după înțelegere și afecțiune, disperare, nepăsare, neglijență, ură mocnită și ură care erupe, invidie, resemnare, bucurie în fața necazului celeilalte, absență, excese de apropiere, temeri reciproce și un lanț nesfârșit de confuzii, ezitări și neliniști.

Fiecare pare încă prinsă în propria modelare a realității și în ciuda faptului că își dezvăluie reciproc, pentru prima oară în viață, aceste modelări, tot nu reușesc să le depășească și să se întâlnească într-un spațiu comun. Pentru mama narcisică, gândul că fiica sa a putut și poate s-o urască rămâne insuportabil și ininteligibil, iar fumul răsuflat nervos după fiecare țigară pare că se transformă, la rândul lui, într-o perdea de ură. Iar fiica anxioasă și inhibată de personalitatea mamei și de toate gesturile ei imprudente crede că statutul de victimă o îndreptățește să arunce, înspre final, asupra mamei o vină pe care este greu de crezut că aceasta ar putea realmente s-o aibă.

Totuși, între ele se țese, în sfârșit, o simetrie: așa cum fiica adăpostește traumele copilăriei, cauzate de mama care a oscilat între absență zdrobitoare și intruziune nejustificată în viața fiicei, la fel și mama adăpostește traumele propriei copilării, cauzate de indiferența și lipsa de afecțiune a propriilor părinți față de ea. Narcisismul pe care mama l-a dezvoltat – și care a creat toate traumele fiicelor sale – se dezvăluie acum ca o reacție defensivă la răceala pe care propria sa mamă a arătat-o față de ea. De sub măștile de adult ale celor două femei răsar, în zorii zilei, stingherite și plăpânde, două chipuri de copil.

Iar din neantul care se cască deasupra lor pare să coboare o pedeapsă nelămurită: „Nu există iertare. Există un adevăr și o minciună”, încheie Eva dialogul-cascadă, străpungându-și mama cu privirea, sub strigătele ei de ajutor și inepuizabila sa tânjire după afecțiunea propriei fiice.

A doua zi, mama pleacă. Fiica rămâne cu soțul și cu sora sa, cu câteva gânduri suicidale, cu amintirea fiului ei mort și, mai presus de toate, cu o dorință arzătoare, aproape obsesivă, de împăcare cu mama. Atmosfera plină de speranță de la început ascunde parcă acum speranță și iertare. Până la urmă, dincolo de bine și de rău, de adevăr și de minciună, se întrezărește totuși mila refuzată câteva ore mai devreme. Fiica scrie o altă scrisoare, de data aceasta nu o simplă invitație, ci o invitație la reconciliere. Însă e iertarea aceasta demnă de propriul nume? Transcende această milă toate resentimentele și reproșurile? Are ea, de fapt, un fundament în care să își înfigă rădăcinile? Sau e doar semnul unui interminabil șir de afecte, emoții, sentimente, psihoze și nevroze fără de scăpare? Cu alte cuvinte, nu este cumva această falsă iertare doar un alt fel de a spune că Singurul care ar fi putut să taie cordonul ombilical dintre o mamă și o fiică a murit în timpurile noastre?

Căci avem o vagă bănuială în ce condiții devine totul posibil și făcut în numele dragostei și amabilității.

Partajează pe retelele sociale

Facebook Twitter Google+ LinkedIn WhatsApp
Next article Alin Vara. Christus Victor. O explorare a sensului morții lui Isus Hristos IV. Substituția
Previous article De ce este arta modernă atât de hidoasă?
Victoria Deliu

Victoria Deliu

Victoria Deliu (n. 2000) este studentă în cadrul programului de licență al Facultății de Filozofie, Universitatea din București. A tradus, alături de Teodora Nichita și sub îndrumarea profesorului Dragoș Paul Aligică, cartea lui Rachel McCleary și Robert J. Barro, "The Wealth of Religions: The Political Economy of Believing and Belonging" care urmează să apară la Editura Humanitas și, alături de Robert Gabriel Ciobanu și Teodora Nichita, sub coordonarea profesorului Dragoș Paul Aligică, o antologie de texte ale economistului Israel Kirzner, reprezentant al Școlii Austriece de Economie, "Israel Kirzner: Selected Works on Economics and Entrepreneurship", care urmează să apară la Editura Universității din București. Este local coordinator la Students for Liberty Romania. Interese de cercetare: filozofie socială și politică, filozofie morală, filozofia dreptului, științe sociale, economie.

Related Posts

Între reprimare și înfrânare, câteva reflecții asupra moralității sexuale
April 19th, 2021

Între reprimare și înfrânare, câteva reflecții asupra moralității sexuale

André Gide: „Analiza psihologică a pierdut pentru mine orice interes din momentul când mi-am dat seama că omul încearcă trăirile pe care crede că le încearcă”
April 18th, 2021

André Gide: „Analiza psihologică a pierdut pentru mine orice interes din momentul când mi-am dat seama că omul încearcă trăirile pe care crede că le încearcă”

Democrațiile, arhitectura, urbanismul, ecologia și binele comun, 1945-2020
April 17th, 2021

Democrațiile, arhitectura, urbanismul, ecologia și binele comun, 1945-2020

Facebook Comments

Fluxul Marginalia
Între reprimare și înfrânare, câteva reflecții asupra moralității sexuale Cultură

Între reprimare și înfrânare, câteva reflecții asupra moralității sexuale

Apr 19th, 2021
George Orwell despre populism, patriotism și cenzură mascată Debate

George Orwell despre populism, patriotism și cenzură mascată

Apr 19th, 2021
Un interviu cu James Buchanan. „Să duci, mai întâi, până la capăt consecințele logice ale ideilor tale și apoi să iei o poziție ideologică” Economie

Un interviu cu James Buchanan. „Să duci, mai întâi, până la capăt consecințele logice ale ideilor tale și apoi să iei o poziție ideologică”

Apr 18th, 2021
André Gide: „Analiza psihologică a pierdut pentru mine orice interes din momentul când mi-am dat seama că omul încearcă trăirile pe care crede că le încearcă” Cultură

André Gide: „Analiza psihologică a pierdut pentru mine orice interes din momentul când mi-am dat seama că omul încearcă trăirile pe care crede că le încearcă”

Apr 18th, 2021
Destinul educației umaniste în Universitatea americană Cultura

Destinul educației umaniste în Universitatea americană

Apr 18th, 2021
Democrațiile, arhitectura, urbanismul, ecologia și binele comun, 1945-2020 Cultură

Democrațiile, arhitectura, urbanismul, ecologia și binele comun, 1945-2020

Apr 17th, 2021
Lucian Croitoru. Inflația, povara datoriilor și procesele ascunse Debate

Lucian Croitoru. Inflația, povara datoriilor și procesele ascunse

Apr 15th, 2021
Medicul șef al departamentului de sănătate din New York cere acordarea asistenței medicale pe criterii rasiale Debate

Medicul șef al departamentului de sănătate din New York cere acordarea asistenței medicale pe criterii rasiale

Apr 15th, 2021
Dumnezeul Filozofilor Filozofie

Dumnezeul Filozofilor

Apr 15th, 2021
Fragmente din Scrisoarea a VII-a, către Luciliu, de Seneca Cultură

Fragmente din Scrisoarea a VII-a, către Luciliu, de Seneca

Apr 14th, 2021
Biserica în prezent și în viitor Cultură

Biserica în prezent și în viitor

Apr 14th, 2021
Muzică sacră, timp sacru Cultură

Muzică sacră, timp sacru

Apr 14th, 2021
Căutarea preciziei medicale în arta traducerii: C.D. Zeletin Cultură

Căutarea preciziei medicale în arta traducerii: C.D. Zeletin

Apr 13th, 2021
Beneficiile victimizării: o interpretare evoluționistă Debate

Beneficiile victimizării: o interpretare evoluționistă

Apr 13th, 2021
Industria rasismului: cererea depășește oferta (Dinesh D'Souza) Debate

Industria rasismului: cererea depășește oferta (Dinesh D'Souza)

Apr 13th, 2021
Imaginația și voința: ești ceea ce privești Debate

Imaginația și voința: ești ceea ce privești

Apr 13th, 2021
Un naș cu inima cât un tren ALTFEL

Un naș cu inima cât un tren

Apr 12th, 2021
Mărturii despre impactul pe care l-au avut lucrările lui C.S Lewis asupra cititorilor Cultură

Mărturii despre impactul pe care l-au avut lucrările lui C.S Lewis asupra cititorilor

Apr 12th, 2021
Edith Stein: „Nu există doar un intelect teoretic, ci și unul practic, solicitat zilnic să îndeplinească cele mai diverse sarcini” Cultură

Edith Stein: „Nu există doar un intelect teoretic, ci și unul practic, solicitat zilnic să îndeplinească cele mai diverse sarcini”

Apr 12th, 2021
Virgil Iordache. “Gestionarea” vizibilității creștinilor Debate

Virgil Iordache. “Gestionarea” vizibilității creștinilor

Apr 12th, 2021
Cât de oarbă ar trebui să fie Justiția? Debate

Cât de oarbă ar trebui să fie Justiția?

Apr 11th, 2021
Câteva fragmente din ,,Balanța", de Ion Băieșu Literatură

Câteva fragmente din ,,Balanța", de Ion Băieșu

Apr 10th, 2021
Despre o anume modestie a fericirii Opinii

Despre o anume modestie a fericirii

Apr 10th, 2021
O ortodoxie blândă Cultură

O ortodoxie blândă

Apr 9th, 2021
Câteva fragmente din ,,Întoarcerea fiului risipitor”, de André Gide Cultură

Câteva fragmente din ,,Întoarcerea fiului risipitor”, de André Gide

Apr 9th, 2021
Roger Scruton: Virtutea irelevanței. O critică a pedagogiei moderne Cultură

Roger Scruton: Virtutea irelevanței. O critică a pedagogiei moderne

Apr 8th, 2021
„Datoria de a fi fericit”, prefață la Etica Nicomahică, de Stella Petecel Cultură

„Datoria de a fi fericit”, prefață la Etica Nicomahică, de Stella Petecel

Apr 7th, 2021
C. S. Lewis ne vorbește despre iubire: Philia Cultură

C. S. Lewis ne vorbește despre iubire: Philia

Apr 7th, 2021
Adrian Lemeni, „Adevăr și demonstrație” – o călătorie prin matematică, filozofie și teologie în căutarea adevărului Cultură

Adrian Lemeni, „Adevăr și demonstrație” – o călătorie prin matematică, filozofie și teologie în căutarea adevărului

Apr 6th, 2021
Cosmin Lotreanu. „Primăvara croată” (1971) între afirmare identitară, reformă și autonomie Uncategorized

Cosmin Lotreanu. „Primăvara croată” (1971) între afirmare identitară, reformă și autonomie

Apr 6th, 2021
Alin Vara. Christus Victor. O explorare a sensului morții lui Isus Hristos  V. Războiul ALTFEL

Alin Vara. Christus Victor. O explorare a sensului morții lui Isus Hristos V. Războiul

Apr 5th, 2021
Daniel Uncu. Două constructe smintite Opinii

Daniel Uncu. Două constructe smintite

Apr 5th, 2021
Câteva fragmente din „Laur”, de Evgheni Vodolazkin Cultură

Câteva fragmente din „Laur”, de Evgheni Vodolazkin

Apr 5th, 2021
Ce ne facem cu limbajul poetic? Cultură

Ce ne facem cu limbajul poetic?

Apr 5th, 2021
Feminitatea prin ochii lui Balzac Cultură

Feminitatea prin ochii lui Balzac

Apr 5th, 2021
Matematica este o formă de „supremație albă”, declară pedagogii woke într-o scrisoare Debate

Matematica este o formă de „supremație albă”, declară pedagogii woke într-o scrisoare

Apr 4th, 2021
Ce exprimă muzica? Cultura

Ce exprimă muzica?

Apr 4th, 2021
D. P. Aligică: Recomandare la recomandare Debate

D. P. Aligică: Recomandare la recomandare

Apr 3rd, 2021
Câteva fragmente din „Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov Literatură

Câteva fragmente din „Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov

Apr 3rd, 2021
Credința din perspectivă fenomenologică Filozofie

Credința din perspectivă fenomenologică

Apr 3rd, 2021
Cele 7 idei centrale ale gândirii lui C. S. Lewis Cultură

Cele 7 idei centrale ale gândirii lui C. S. Lewis

Apr 2nd, 2021
Câteva fragmente din „Lupul de stepă”, de Herman Hesse Cultură

Câteva fragmente din „Lupul de stepă”, de Herman Hesse

Apr 2nd, 2021
  • Despre Marginalia etc.
  • Contact
  • Back to top
© Marginalia 2018. Toate drepturile rezervate.
Website realizat de Marginalia.