Avantajele unice ale limbilor clasice

Un articol de Austin Hoffman, publicat în The Imaginative Conservative

Pentru a culege toate roadele unei educații clasice, școlile ar trebui să acorde limbilor clasice un statut la fel de important precum cel al științelor exacte. Aspectele calitative și cele cantitative sunt esențiale cunoașterii umane, fiind totodată aspecte fără de care nimeni nu poate fi educat pe deplin.

Fiecare regulă are o poveste. Poate că ați citit la un moment dat vreo lege veche și v-ați întrebat cum de a apărut. De ce e ilegal în Hartford să treci strada în mâini? Sau oare care este motivul pentru care autoritățile din Waterbury au interzis cosmeticienilor să cânte și să fredoneze (într-adevăr, un lucru înțelept)? La un moment dat, cineva a acționat prostește și o lege a devenit în consecință necesară. Acum însă nu ne mai amintim fapta inițială și, prin urmare, legea ne pare absurdă. Dacă nu cunoaștem motivul din spatele unei reguli, aceasta are puține șanse să supraviețuiască. Greaca veche și latina se află într-o astfel de poziție precară, chiar și în școlile de profil. Au latina și greaca veche niște avantaje unice care le fac să fie indispensabile unei educații clasice sau sunt numai niște relicve ale trecutului de care se agață unii profesori?

Este posibil ca unicitatea limbilor clasice să poată fi ilustrată printr-un apel la muzică. Există patru caracteristici pe care un muzician le poate influența: înălțimea sunetului este nota redată, durata se referă la cât timp este interpretată o notă, volumul reprezintă intensitatea notei în cauză și, nu în ultimul rând, tonul sau timbrul exprimă calitatea unică a notei, adesea fiind descris ca luminos sau întunecat. Toate aceste caracteristici există într-un spectru.

Pe de-o parte, unele instrumente, precum pianul, oferă muzicianului un control deosebit asupra primelor trei calități: înălțime, durată și volum, dar nicio influență asupra tonului. Astfel, indiferent de modul în care este apăsată o clapă, timbrul va rămâne mereu același. Durata poate fi rapidă sau lungă, volumul poate fi forte sau piano, dar pianul produce în mod invariabil același ton. Prin urmare, diferiți pianiști ar putea interpreta aceeași melodie, cu aceeași dinamică (volum și viteză), și ar fi imposibil de diferențiat între ei. Pianul limitează, de asemenea, înălțimea sunetelor la notele propriu-zise din gama occidentală, spre deosebire de instrumentele lipsite de taste (n.trad. fretless instruments [1]), cum ar fi vioara. Digitația este relativ simplă: notele cele mai joase îi revin mâinii stângi, iar cele mai înalte, mâinii drepte. Această structură permite ca muzica polifonică, complexă, să fie interpretată (aproape) cu ușurință.

Pe de altă parte, un instrument precum chitara, deși mult mai limitat în ceea ce privește volumul notelor, oferă totuși muzicianului un control superior asupra înălțimii sunetelor și asupra tonului. Prin îndoirea corzilor (n.trad. string bending [2]), chitariștii pot reda note care nu sunt incluse în gama occidentală. Chitaristul are, de asemenea, un control ridicat asupra timbrului fiecărei note. Prin ciupirea corzilor mai aproape de gâtul chitarei, instrumentul emite un sunet domol și întunecat. Prin atingerea corzilor în preajma punții, sunetul devine puternic, ascuțit și metalic. Orice variație în ceea ce privește atacul corzilor produce o schimbare asupra tonului instrumentului. Acest aspect îi oferă muzicianului o semnificativă flexibilitate în interpretarea pieselor și în redarea timbrului adecvat notelor. Mai mulți chitariști celebri ar putea interpreta aceeași melodie, la același instrument și prin aceleași mișcări și, cu toate acestea, ar fi recognoscibili. Tonul provine direct din buricele degetelor; lucru care, pe de-o parte, face ca chitara să poată produce o largă varietate de sunete și, pe de altă parte, confirmă spusele lui Segovia: ,,Chitara este instrumentul la care e cel mai ușor să cânți, dar cel mai greu să cânți bine.”

În anumite privințe, latina și greaca se aseamănă cu aceste instrumente. Prin structura sa rigidă, latina este foarte precisă, la fel ca pianul, în aspectele ce țin de ton, de volum sau de durată. După cum pianul prezintă o structură fixă – clapele și notele fiind mereu aceleași -, așa și sintaxa latinei este încremenită în idealul renascentist. Atât prin utilizarea timpului relativ al verbelor și participiilor verbale, cât și prin subordonarea altor verbe nepredicative, fiecare propoziție este perfect ordonată în raport cu celelalte. Aceste particularități fac posibilă crearea unor fraze lungi și complexe.

R.W. Livingstone ilustrează foarte bine cele de mai sus [3]:

„Observați modul în care următorul gând se transpune în engleză, respectiv în latină.

«Asediul durase șase luni, iar aprovizionarea cu alimente era pe sfârșite, când consulul a părăsit Capua și a început astfel eliberarea orașului.»

«Sex iam menses durante obsidione ita ut frumentum deficeret consul Capua egressus oppido ferre auxilium paravit.»”

În engleză, toate verbele au statutul de verbe principale sau independente, în timp ce, în latină, acestea sunt subordonate și clasificate în funcție de importanța lor. Acțiunea principală a propoziției este exprimată de unicul verb independent (paravit), restul verbelor (durante, deficeret, egressus, ferre) oferind indicații cu privire la timpul, mijloacele, rezultatul și scopul acțiunii principale. Această capacitate de a integra gândurile complexe într-o structură rigidă face ca latina să fie de neegalat în ceea ce privește organizarea gândirii. Ea generează noi tipare de gândire ce pot fi transpuse într-o formă adecvată în limba maternă.

În schimb, greaca veche oferă o flexibilitate mult mai mare. Atât existența modului optativ, cât și posibilitatea de a utiliza într-un fel mai nuanțat participiile fac din greacă o limbă mult mai suplă și mai maleabilă. La fel cum chitara permite un control desăvârșit asupra înălțimii și tonului, și greaca veche dă frâu liber filozofiei și poeziei. Varietatea conectorilor (prepoziții, conjuncții, adverbe, etc.) și cea a particulelor gramaticale conferă propozițiilor anumite nuanțe fine de semnificație care adeseori nu pot fi redate în traducerile din limba engleză (fără ca traducătorii să fie de vină). Datorită combinației dintre vocabular și variațiile subtile ale timpurilor și ale modurilor verbale, greaca este o limbă deosebit de expresivă, de-a dreptul incomparabilă. Din nou, R.W. Livingstone exemplifică [4]:

„În engleză se spune: «Dacă pleci, te voi urma». În latină, mult mai logic, se zice: «Dacă vei fi venit, te voi urma». Greaca, prin modul său optativ, ne permite să exprimăm probabilitatea mai mare sau mai redusă ca evenimentul în cauză să se petreacă (ἔαν ἔλθῃς sau εἰ ἔλθοις). Greaca veche este ca o orgă cu mai multe registre.”

Observați modul în care Livingstone se raportează la muzică pentru a ilustra complexitatea limbii. ,,Registrele suplimentare” din greaca veche sunt cele care oferă ,,nuanțele specifice de sarcasm, de scepticism și de patetism pe care în mod normal le exprimăm prin inflexiunile vocii” [5]. După cum chitara oferă o largă paletă de tonuri pentru exprimarea emoției, greaca, prin termenii săi feluriți și nuanțați, imită variațiile vocii pentru a reda sensul enunțului. Gândiți-vă în câte feluri s-ar putea pronunța următoarea propoziție: ,,Nu mi-aș dori să merg la film”, doar prin modificarea cuvântului care este accentuat.

Unicitatea limbilor clasice (lăsând la o parte literatura lor nemuritoare) constă în abilitatea acestora de a ordona și modela gândirea în chip deosebit față de celelalte limbi. Ele sunt paznicii triviumului. Nu poți gândi logic sau vorbi convingător dacă nu stăpânești limbajul, iar drumul cel mai sigur spre cunoașterea relațiilor de subordonare din gramatică și spre înțelegerea nuanțelor cuvintelor este reprezentat de limbile clasice. Limbile moderne au avantajul unei gramatici mult mai simple (complemente directe sau indirecte; diateze pasive sau active), dar, din cauza entropiei limbii (n.trad. entropy of language [6]), acestora le lipsește complexitatea și ordinea limbilor clasice. Acesta este unul dintre marile avantaje ale studierii unei limbi ,,moarte”: nu se schimbă niciodată! Un medic trebuie să disece cadavre înainte de a realiza o intervenție chirurgicală asupra unui om viu.

Relațiile complexe de subordonare în funcție de timp, de cauză sau de circumstanțe oferite de latină sunt adesea trecute cu vederea atunci când se pledează pentru studiul acesteia [7]. Dacă ne interesează o gramatică simplă (subiect, predicat, complement), atunci într-adevăr limbile moderne au mai multe avantaje la acest capitol decât limbile clasice. Cu toate acestea, limbajul poate oferi mult mai multe posibilități. În latină există relații suplimentare între substantive: genitivul de origine [8] sau de material [9] (n.trad. genitive of material or origin); dativul posesiv, de referință [10], de scop sau dativul dublu [11](n.trad. dative of reference, result, possession, or the double dative). Studenții sunt adesea derutați de multitudinea cazurilor din limba latină, deoarece nu sunt obișnuiți să gândească în acești termeni. Cu toate acestea, odată ce elevii încep să învețe modul conjunctiv, timpul relativ al participiilor și felurile în care se subordonează propozițiile introduse prin conjuncțiile cum [12] sau ut [13], mințile lor vor dezvolta noi tipare de gândire în ceea ce privește limbajul. Disciplina mentală pe care o impune studiul latinei este imposibil de comparat cu cea a limbilor moderne.

Dacă scopul unei educații clasice este acela de a readuce la viață triviumul, atunci cu siguranță ea nu poate abandona studiul îndelungat și serios al latinei. Acest lucru înseamnă sintaxă și citire. Deoarece latina este absolut necesară pentru stăpânirea triviumului, eliminarea acesteia din programa liceului ar trebui privită în același fel ca, să spunem, eliminarea matematicii. Latina structurează gândirea și exprimarea într-un mod logic și rafinat, spre deosebire de celelalte discipline. Citind, traducând și compunând în latină, studenții încep să gândească și să comunice cu o mai mare exactitate. Cursurile avansate de latină nu numai că aduc studenții în contact cu cele mai strălucite minți din istorie (Virgiliu, Titus Livius, Cicero), ci le și dezvoltă acestora ,,logica lingvistică” – abilitatea de a descifra și construi relații complexe între gânduri care, mai apoi, să fie exprimate prin vorbire.

Limbile moderne nu pot oferi aceste avantaje din două motive. În primul rând, acestea sunt predate prin metode conversaționale, care, de obicei, încep prin învățarea unor propoziții simple și scurte, neglijând adesea gramatica. Elevii învață să spună lucruri fără să înțeleagă mecanismele limbii. Această metodă de predare le pune la dispoziție elevilor un instrument, spunându-le ,,Acum, cântă!”, fără o înțelegere prealabilă a gamelor, notelor, partiturilor sau progresiilor de acorduri. În al doilea rând, limbile moderne nu dispun de structura și de complexitatea limbilor clasice. Datorită acestui fapt, ele sunt mai ușor de învățat și de înțeles, dar, cu toate acestea, nu pot face studenții să deprindă disciplina mentală pe care limbile clasice o impun.

Limbile moderne ar putea fi asemănate cu un flaut dulce, un instrument cu o istorie îndelungată, ce poate fi folosit într-un fel foarte precis și rafinat. Totuși, muzicienii tineri încep cu flautul dulce dintr-un anumit motiv. În mod similar, marea literatură a limbilor moderne este deosebit de profundă și de frumoasă; cu toate acestea, ele, ca limbi, sunt incapabile să dezvolte aceleași tipare de gândire pe care limbile clasice reușesc să le dezvolte. Majoritatea oamenilor sunt familiarizați cu piesele lui Bach pentru orgă sau vioară, dar nu și cu cele destinate flautului dulce. Aceste instrumente sunt mult mai apreciate pentru sunetul lor.

Este esențial ca școlile să continue să predea limbile clasice în mod serios, oferindu-le elevilor ceva mai mult decât liste cu termeni de vocabular și conjugări. Latina este echivalentul matematicii în ceea ce privește studiul limbilor, pentru că, fără latină, nimeni nu poate stăpâni arta limbajului. Cursurile de sintaxa avansată și lectura sunt indispensabile pentru valorificarea întregului potential lingvistic al omului. Cele mai mari beneficii ale limbilor clasice se pierd dacă elevii nu citesc Cicero, Virgiliu, Cezar sau Titus Livius. Educația clasică pune preț pe citirea marilor opere în limbile în care au fost scrise. De abia în secolul al XX-lea această idee a fost abandonată, din nefericire. ,,Ideea că textele în latină sau în greacă veche ar putea fi la fel de bine citite prin intermediul traducerilor este o idee cât se poate de populară în cercurile oamenilor care nu cunosc limbile clasice. Cu toate acestea, puțini experți ar împărtăși-o.”[14] Pentru a culege toate roadele unei educații clasice, școlile ar trebui să acorde limbilor clasice un statut la fel de important precum cel al științelor exacte. Aspectele calitative și cele cantitative sunt esențiale cunoașterii umane, fiind totodată aspecte fără de care nimeni nu poate fi educat pe deplin.

Articol original: The Unique Advantages of Latin and Greek

Traducerea a fost realizată pentru Marginalia de Oana Maria Voiculescu.

NOTE

[1] Fret – ,,oricare dintre micile bare metalice ridicate de-a lungul tastierei unui instrument muzical cu coarde, precum chitara, bare care indică locul în care trebuie puse degetele pe corzi pentru a produce note diferite” (trad. proprie), conform Cambridge Dictionary, https://dictionary.cambridge.org/dictionary/english/fret, consultat în data de 18/09/2020.

[2] String bending – ,,o tehnică folosită de chitariști pentru a obține sunete mai înalte; aceasta presupune deplasarea unei corzi de-a latul tastierei, în apropierea celorlalte corzi, cu scopul de a o întinde mai mult” (trad. proprie), conform https://www.justinguitar.com/guitar-lessons/technique-bending-strings-im-144

[3] R.W. Livingstone, A Defence of Classical Education, (Macmillan: London, 1916), pp. 218-219.

[4] Ibid., p. 220.

[5] Ibid., p. 219.

[6] Entropy of language – ,,concept din lingvistică care se referă la cât de des întâlnite sunt neregularitățile unei limbi”, pentru mai multe detalii, accesați: https://medium.com/language-insights/the-entropy-of-system-life-and-language-43d89c0d185b

[7] Latina și greaca veche se aseamănă mai mult între ele, decât cu limbile moderne. Cu toate acestea, deoarece engleza folosește alfabetul latin, latina este adesea un punct de plecare mai accesibil. Astfel, dacă școlile aleg să predea o limbă clasică, de cele mai multe ori ea este latina.

[8] Genitivul de origine – ,,reprezintă utilizarea unei forme de genitiv pentru a indica originea unui obiect sau a unei persoane” (trad. proprie), conform https://en.wikipedia.org/wiki/Genitive case

[9] Genitivul de material – „reprezintă utilizarea unei forme de genitiv pentru a indica materialul din care este alcătuit un obiect” (trad. proprie), conform https://classics.osu.edu/Undergraduate-Studies/Latin-Program/Grammar/Cases/genitive-case

[10] Dativul de referință – ,,reprezintă o formă de dativ care depinde adesea nu de un anumit cuvânt, ci de sensul general al propoziției. Se mai numește și dativul de avantaj sau de dezavantaj pentru că determină persoana sau obiectul în beneficiul sau în prejudiciul căruia s-a acționat” (trad. proprie), conform http://dcc.dickinson.edu/grammar/latin/dative-reference

[11] Dativul dublu – ,,o combinație între dativul de referință și cel de scop” (trad. proprie), conform https://en.wikipedia.org/wiki/Double_dative

[12] Pentru mai multe detalii, accesați: http://dcc.dickinson.edu/grammar/latin/cum-clauses

[13] Pentru mai multe detalii, accesați: https://www.thelatinlibrary.com/101/UtClauses.pdf

[14] Livingstone, p. 214.