Axa scurtă a cosmopolitismului

Un comentariu de Andreea Iulia Scridon, publicat inițial în limba engleză pe Oxford Comparative Criticism & Translation 

Pentru marea majoritate a criticilor care dau tonul analizei literare astăzi, cosmopolitismul a devenit norma și, ca urmare, punerea sub semnul întrebării a acestei tendințe predominante este privită de mulți dintre adepții ei cu un anumit grad de alarmism. Într-adevăr, subiectul este unul delicat, mai ales dacă ne gândim la motivele pentru care această ideologie a devenit dominantă de la bun început: tocmai ca o reacție la absolutismul care a stat la baza multor ideologii din secolul al XX-lea – un secol în care s-a vărsat sânge, a existat multă sărăcie și au fost multe schimbări radicale în fiecare continent de pe glob.

Ca atare, decizia de a discuta despre „închisoarea noastră a cosmopolitismului” (p.1) este una îndrăzneață, dar necesară, întrucât trebuie să recunoaștem paradoxul evident care se află în joc – un concept care se naște ca o reacție la o stare de fapt sau la un curent de gândire este adesea unul limitat. Dilemele comune ale lumii din ultimii ani demonstrează că cosmopolitismul ar putea să nu fie singurul răspuns la problemele noastre sau că, în orice caz, ar trebui să înțelegem nuanțele și ironiile sale înainte de a îl „pune în aplicare”, așa cum se spune în introducere: „Cosmopolitismul încearcă să depășească anumite limite – limitele înguste ale comunităților în numele unei întâlniri cu lumea în ansamblu. În același timp, această întâlnire este întotdeauna condiționată și chiar definită de limitele geografice, istorice și culturale”(p.1). Gândindu-ne astfel, o carte intitulată Limits of Cosmopolitanisms: Globalization and Its Discontents in Contemporary Literature („Limitele cosmopolitismului: globalizarea și nemulțumirile sale în literatura contemporană”), editată de Aleksandar Stević și Philip Ta-Hang Tsang, pare profund pertinentă.

Cartea „Limitele cosmopolitismului” este compusă din zece eseuri, în care unul sau mai multe romane (dintre care majoritatea sunt selectate în mod deliberat ca non-occidentale) sunt disecate pe larg în raport cu modul în care cosmopolitismul este reprezentat implicit sau explicit, adesea incongruent, în cadrul fiecărui text. În ansamblu, cartea este informativă, clară și inteligibilă, răspunzând la întrebările formulate în mintea cititorului. Având în vedere faptul că trăim într-o epocă atât de cosmopolită în toate privințele, intenția acestei cărți de a reformula dezbaterea este atât de necesară încât „miza” trebuie să fie destul de mare. În acest sens, se remarcă faptul că selecția bibliografică nu atinge potențialul său. Ne-am fi putut aștepta la o listă de lecturi care arăta înapoi către o lungă tradiție, în maniera selecțiilor lui Harold Bloom, nu neapărat în sensul ideologiei, ci mai degrabă în cel al sferei panoramice, având în vedere subiectul în sine. Cu toate acestea, găsim o serie de romane care sunt respectabile și demne de discutat (acestea fiind „Season of Migration to the North”/„Sezonul migrației către nord”, „Pacientul englez”/„The English Patient”, „Lyrics Alley”/„Aleea versurilor” și „Foreign Gods, Inc./„Zei străini inc.”, pentru a numi câteva), dar principiul călăuzitor al selecției lor este dificil de identificat. Din acest motiv, pare că argumentul general se învârte pe o axă mai scurtă decât ar fi fost ideal și că numărul cititorilor ar putea fi redus statistic datorită acestei hiperspecificități. În mod ironic, limita în sine este eșecul criticilor de a face apel la destui autori consacrați, căci tocmai ideea unui canon de elite i-a determinat pe critici să se desprindă de „scriitori naționali minori” în primul rând și să aleagă cele mai bune texte din fiecare literatură națională, în procesul de construire a literaturii mondiale.

Într-un mod similar, faptul că limitele cosmopolitismului sunt explorate mai ales în termenii teoriei postcoloniale pare unul, pe de o parte, care se sfidează pe sine, având în vedere că aceleași preocupări au fost deja discutate pe larg în cercetare în ultimii zece sau douăzeci de ani (din „Orientalismul” lui Edward Said, care a revoluționat tonul criticii literare) și inegal, pe de altă parte. Dacă trebuie să examinăm limitele cosmopolitismului în ceea ce privește „Teoria”, poate fi redundant să ne concentrăm asupra postcolonialismului în disproporție față de alte subiecte care apar de obicei într-un studiu sistemic de o asemeneă natură. Abaterile minore de la această perspectivă – de exemplu, un capitol despre tema la modă a eco-ficțiunii – sunt reprezentative pentru faptul că această carte nu este scrisă cu intenția de a avea relevanță permanentă, ci mai degrabă de a aborda limitele cosmopolitismului „aici și acum”.

Cu toate acestea, eseurile din această colecție sunt bine construite în sine, iar unele sunt deosebit de notabile ca fiind reprezentative pentru diferitele puncte tari și slabe ale cosmopolitismului. Cea mai complexă și, astfel, de interes este „«De ce este pacientul englez?».Disidentificarea în ficțiunea lui Michael Ondaatje” a lui Philip Tsang. În timp ce argumentele pentru cosmopolitismul perceput de Ondaatje sunt uneori atât de puternice încât să fie prezumtive față de intențiile autorului – s-ar putea argumenta că cartea este mai subtilă decât este prezentată aici, și că acest contraargument ar fi putut fi dezvoltat în ciuda logourilor (de altfel justificate) ale lui Tsang pentru un singur argument), unele puncte ridicate sunt extrem de interesante și provocatoare: „Alegerea lui Almásy (și a lui Ondaatje) de «englez» nu este arbitrară, ea dezvăluie o logică curioasă în roman: a fi englez sau a te identifica ca englez înseamnă să nu ai identitate” (p.109). Aceasta este o posibilitate satisfăcătoare pentru cititorul interesat al textului, care caută să încheie o explicație inteligentă pentru metafora care guvernează romanul – pe care Tsang o evidențiază cu finețe –  și servește drept o trambulină pentru un cititor care ar putea foarte bine să dezvolte un eseu întreg, dacă nu chiar o carte, bazată pe afirmația că „englezimea, pentru care educația literară a servit drept vehicul cel mai puternic, a ajuns astfel să fie atât exclusiv națională, cât și potențial universală” (p. 109). Așa și este.

“Building Bridges: Constructing a Comparative Sufi Cosmopolitanism in Rock and Roll Jihad”/„Găsirea punților: construirea unui cosmopolitism sufist comparativ în jihadul rock and roll” de Mukti Lakhi Mangharam se dovedește a fi un eseu intrigant, dar din păcate prescriptiv: „Valul internațional actual de etno-naționalisme poate fi combătut doar de o alianță internațională dintre cei care definesc credința cuiva în termeni universalizatori față de toate ființele umane” (p. 35). Reacțiile care pot fi ușor provocate de astfel de declarații evidențiază delicatețea chestiunii și alunecarea ei ușoară în terenul anti-cosmopolitismului. La urma urmei, unii cititori ar vedea decizia de a considera astfel de afirmații „contextuale” ca pe un act de grație spre care nu sunt obligați. Iar o declarație precum următoarea este de-a dreptul alarmantă: „De fapt, problema violenței martirice – înțeleasă ca violență mimetică care atrage sinucigașii în martiriu – poate fi legată de violența invizibilă, simbolică și supraexploatarea care însoțește neoliberalismul transnațional” (p.55). Totuși aceasta nu este o anecdotă convingătoare în comparație cu alte exemple potențiale, semnalând doar ideea că cosmopolitismul este o ideologie reacționară în același mod în care este anti-cosmopolitismul, precum este un pas anti-cosmopolit decizia de a înțelege postcolonialismul în aceiași termeni în care a fost discutat anterior. În ansamblu, însă, critica cărții este adesea excepțională (un eseu care iese în evidență în acest sens este „Stuck Between England and Egypt”/„Prins între Anglia și Egipt” al lui Suha Kudsieh), și în general destul de non-părtinitor. Eseurile sunt obiective în tratarea naturii adesea antidemocratice a acestei ideologii, punând sub semnul întrebării omogenizarea și, astfel, tendința tot mai superficială a literaturii prin abordarea uneori comercială a cosmopolitismului pe piața literară, iar argumentele sunt structurate dintr-o perspectivă logică și nu morală.

„Cosmopolis Besieged: The Exilic Reunion of Bogdan Bogdanović and Milo Dor”/ „Cosmopolis asediat: reuniunea exilică a lui Bogdan Bogdanović și Milo Dor” de Vladimir Zorić, de exemplu, nu este deloc un text evaziv, desființând adesea enigma propriilor sale metafore și preferând analogii clare și mecanice. Face o treabă excelentă în a defini ceea ce înseamnă termenul „cosmopolitism” prin a îl despacheta bucată cu bucată, explorând atât mecanismele sale interne, cât și externe și, ca atare, aducând la lumină în mod repetat punctele slabe ale ambelor părți ale problemei. Cu toate acestea, lucrări precum „Doctorul Faustus” și „Auto-da-fé” sunt abordate doar pe scurt, în comparație cu atenția acordată cărților mai obscure, care, așa cum s-a menționat anterior, limitează cititorii, iar aplicarea teoriei critice pare să fie în detrimentul argumentului: insistența Marthei Nussbaum în definirea prin forme spațiale, de exemplu, pare nebuloasă și prescriptivă.

În cele din urmă, însă, această colecție de eseuri, variată în ton și suficient de explicativă, reprezintă un început promițător pentru o discuție mai amplă despre limitele cosmopolitismului în ceea ce privește literatura mondială. Ca orice teorie curajoasă care se deschide posibilității unei interpretări greșite deliberate, este absolut utilă pentru criticii literari, validând rolul important al literaturii prin luarea în considerare a aplicării practice a cosmopolitismului și a rezultatelor sale vizibile prin scriere.