Bogdan Budeș. «Decolonizarea» raftului de cărți sau reeducarea în lumea corectă politic

Trebuia să se ajungă și aici. Mereu se ajunge aici. Naziștii au ajuns aici. Comuniștii au ajuns aici. Probabil că imediat ce ați văzut cuvintele astea, v-ați spus «Iar cu de-astea?!» Pe undeva, așa e: cuvintele astea două nu mai înseamnă de la o vreme nimic. «Nazism» și «comunism» au devenit două vorbe sluțite de atîta folosință nesăbuită, într-un vacarm belicos în care sînt aruncate dintr-o parte într-alta pe post de măciucă. Ele sînt ca bănuțul pe care-l puneam în copilărie pe linia de tramvai — se turtea, imaginile gravate își pierdeau orice înțeles, erau des-figurate. Și naziștii, și comuniștii au distrus cărți. Le-au rupt, le-au ars, au ucis sau au trimis la închisoare oamenii în bibliotecile cărora găseau autori pe care regimurile îi considerau periculoși. Nu numai naziștii și comuniștii au interzis și distrus cărți. Cărțile au fost interzise, distruse sau condamnate în tiranii, de instituții religioase, de grupuri de părinți, de profesori încuiați etc. Cei curioși pot vedea în „100 de cărţi interzise. O istorie a cenzurii în literatura mondială” de Nicholas J. Karolides, Margaret Bald & Dawn B. Sova cum și de ce au avut cărțile de suferit în ultima sută de ani.

Site-ul National Public Radio (NPR) a publicat pe 6 iunie un articol (distribuit pe Facebook inclusiv de «Goodreads», care nu vrea să scape ocazia de a se alinia semnalizării virtuții) scris de un oarecare Juan Vidal. Articolul se numește «Your Bookshelf May Be Part Of The Problem» («Raftul tău de cărți poate fi o parte a problemei»). A cărei probleme? A problemei la modă, desigur — a rasismului. «Cărțile», ne spune autorul articolului, «au o putere transformatoare atunci cînd oamenii ajung la ele suficient de devreme și la momentul potrivit.» Cu cărțile, așadar, nu-i de glumit. Ele au strania proprietate de a modela mintea celui care le citește. Mintea, apoi comportamentul. Iar tu, cititor, nu ești altceva decît produsul cărților citite. Cum să nu fii de acord? Iar cîteva pasaje mai jos: «Dacă ești alb, fă-ți timp și examinează-ți raftul de cărți. Ce vezi? Ce cărți și ce autori ai lăsat să-ți influențeze viziunea despre lume, și cum vezi problema rasismului și prejudecățile cu privire la cei privați de drepturi? Te-ai gîndit că dacă te identifici ca alb și citești doar autori albi, asculți într-un fel doar o prelungire a propriei tale voci care sună în buclă?» Cu alte cuvinte, dacă în biblioteca ta se găsesc cu prepoderență marii clasicii ai literaturii universale, adică autori definiți nu de valoarea operei, ci de culoarea pielii, ești un potențial rasist. Pentru că ce faci tu, reclamă autorul, citindu-i mai ales pe aceștia, bărbați și femei, autori care se-ntîmplă să facă parte din rasa albă? — lași să-ți răsune în urechi propria voce multiplicată la infinit. Alegerea acestor autori nu e inocentă. Tu nu-i citești pentru că-ți plac, ci pentru că te identifici inconștient cu valorile lor de exponenți ai tribului tău (vostru) de albi opresori. Ești, cu alte cuvinte, potențial rasist — raftul tău de cărți te denunță. Raftul tău de cărți trebuie, așadar, «decolonizat». De ce trebuie să faci asta? Articolul n-o mai spune explicit, dar motivul a fost spus enunțat cu alte ocazii — fiindcă, alb fiind, ești vinovat.

Credeți că operațiunea de «decolonizare» a raftului de cărți, vezi a culturii în general, e doar un îndemn binevoitor? Ei bine, nu. În 2016, studenții Universității din Pennsylvania au înlocuit portretul lui Shakespeare, care era expus de ani de zile în holul Departamentului de Limbă Engleză, cu cel al lui Audre Lorde, o scriitoare afro-americană, activistă pentru drepturi civile, care se autodefinea drept «neagră, lesbiană, mamă, luptătoare și poetă». Operațiunea de «decolonizare» merge și mai departe, după cum putem vedea aici, într-o adevărată manevră de reeducare benevolă a minții. Exemplele pot continua, ele sînt, cum se spune, «la un click distanță».

Într-un articol publicat în 1995, «Comunismul american», Horia Roman Patapievici remarca (și îmi permit să citez pe larg fiindcă pasaj este relevant pentru tema în discuție): «În anii ’60, reacţia albilor americani faţă de discriminările la care erau supuşi negrii era tradusă prin formula black is beautiful. Deşi se admite şi azi că sensul acestui slogan era în principiu corect, forma lui stârneşte nu mai puţin oroare, datorită cuvântului black, prin care era desemnat cetăţeanul a cărui piele e de culoare neagră. La începutul anilor 80, negrii au reuşti să impună să fie considerat demn şi lipsit de maliţiozitate rasială afro-american. Dar la începutul anilor ’90, isteţii mişcării corectitudinii politice au realizat că ponderea termenilor african şi american din cuvântul compus afro-american nu e egală, adică, pe scurt, e discriminatorie. Şi, potrivit nevrozei paranoice care caracterizează mişcarea corectitudinii politice, fireşte că discriminată era patria negrilor în favoarea numelui ţării detestaţilor albi şi a civilizaţiei lor odioase. Astăzi, mi s-a spus, dacă vrei să ai zile într-o universitate americană sau dacă vrei să nu-ţi fie boicotate cursurile de activiştii studenţi care veghează la observarea idiosincraziilor acestei mişcări uimitoare, trebuie să spui african-american atunci când îi desemnezi pe negri.

Vreau să-i atrag atenţia cititorului că tipul de discurs prin care au acum descriu situaţia de fapt nu este deloc, în viziunea activiştilor corectitudinii politice, neutru, ci unul puternic ideologizat, şi anume de ideologia şovinist-rasială a albilor. De ce? Pentru că „ura” mea latentă faţă de alte rase se manifestă fără putinţă de tăgadă în chiar nesimţirea de alb creştin cu care folosesc în continuare termenul de „negru” pentru a desemna pe cel care azi se denumeşte pe sine „african-american”. Când un alb foloseşte cuvântul negru, nu e nici indiferent şi nici distrat: în el trăieşte, camuflat, dar isteric, un principiu rasist înnăscut, pe care omul alb l-a asimilat prin toţi porii săi din ambianţa socială a civilizaţiei pe care el şi-a construit-o de secole cu scopul limpede de a exploata şi subjuga populaţii considerate inferioare şi pentru a le desfiinţa acestora cultura şi civilizaţia. În fond, susţin adepţii corectitudinii politice, cultura şi civilizaţia nealbilor nu doar că nu e inferioară culturii şi civilizaţiei albilor, dar, întocmai cum un african-american e mai frumos, mai suplu, mai plin de vigoare decât un alb de duzină, la fel şi cultura „proaspătă” a ne-albilor e mai valoroasă decât cultura „învechită şi sleită” a albilor.

Este motivul pentru care interlocutoarea mea considera justificată eliminarea din programele de literatură engleză ale anumitor universităţi americane a unor poeţi „obscuri” precum Sir Philip Sidney, George Champman sau John Donne şi înlocuirea lor cu studiul textelor anumitor rituri animiste africane. Bine, bine, am întrebat, dar ce poate fi ofensator pentru negri într-un poem de Champan, să zicem The Shadow of the Night? După ce mi s-a atrasa atenţia că folosesc cuvântul negru şi nu african-american, mi s-a spus că principiul însuşi al culturii occidentale e rasist şi încărcat de ură şi că ideologia acestui rasism latent este creştinismul. Aici trebuie spus că starea mea de spirit a trecut de la o stupoare amestecată cu neîncredere la un sentiment net de oroare.» 

Este suficient să tastați în motorul de căutare Google expresia «dead white author» (autor alb mort — așa sînt numiți clasicii în terminologia corectitudinii politice) și veți vedea amploarea pe care a luat-o activitatea de rescriere a istoriei în termenii agreați de corectitudinea politică, activitate care nu produce știri, dar care lucrează tenace la remodelarea lumii și transformarea ei după canonul dictat de terorismul intelectual al «luptei cu discriminarea». Aveți, așadar, grijă, cu ce anume vă umpleți rafturile bibliotecilor pentru că s-ar putea să vină momentul cînd vă veți trezi la ușă, noaptea de obicei, cu echipe mobile care vă vor controla nivelul de conformare la noile reguli. S-a mai întîmplat; au făcut-o naziștii și comuniștii.

Bogdan Budeș

Regizor și traducător de teatru