Un comentariu de Bogdan Budeș, regizor și traducător de teatru
Am observat ceva. Lucrul ăsta mi-a sărit în ochi de ceva vreme, dar în calea înțelegerii lui depline trona încă un val de ceață groasă. Apoi, treptat, ceața s-a împrăștiat și-am văzut cu destulă limpezime următorul lucru pe care-l expun mai jos în datele lui esențiale.
Există o cantitate apreciabilă de indivizi care, biologic și ideo-logic, se înscriu și se revendică de la generațiile care se suprapun cu ceea ce numim «progresism». Au îmbrățișat fără rezerve noua ideologie, scandează noile slogane — sînt «în pas cu vremurile». Ironizează tradiția, vechiul, inactualul, familia.
În același timp însă paginile lor de facebook sînt pline de poze cu bunica, cu cățelul și purcelul de la țară, de poze alb-negru cu patina timpului, cu mama și tata, cu ei, mititei și mititele, înfofoliți în haine de iarnă etc, etc., imagini introduse de texte sentimentale, solemn-lăcrămoase — parcă ceva irezistibil îi trage către rădăcini de zici că s-ar agăța cu dinții de trecut.
Observ lucrul ăsta de foarte multă vreme, dar numai de curînd, după acumulări succesive de informație, multă informație care s-a depozitat treptat în mintea mea, mi-am dat seama că oamenii ăștia una declară, anume aderența la imperativele nihiliste ale prezentului, și alta scot la iveală faptele lor — anume efectele unui mecanism intern de apărare în fața tăvălugului ideologic care cheamă tocmai la negarea trecutului, a rădăcinilor. Nu, nu e simpla iubire față de părinți; prăpastia între ce se spune și ce se face este enormă. Omul recent pare că simte suflarea înghețată a morții celor fără rădăcini.