Bogdan Călinescu. Charlie Hebdo şi libertatea de expresie

Doi intelectuali rafinaţi pe care îi citesc și îi preţuiesc din vremea adolescenţei s-au duelat în ziare în legătură cu libertatea de expresie. După părerea mea, amândoi au dreptate. Pe de o parte, libertatea de expresie nu se decretează. De altfel, cine ar avea calităţile morale și intelectuale să o facă? Politicienii? Funcţionarii?

În Franţa există două legi care îngrădesc libertatea de expresie: legea Pleven, votată în 1972, și legea Gayssot din 1990. Sunt două legi ce poartă numele unui politician fidel generalului De Gaulle și al unui comunist, fost ministru în guvernul socialist al lui Lionel Jospin. Aceste legi condamnă discriminarea din motive de rasă sau religie. Am văzut în Franţa (deși libertatea de expresie e stipulată în Declaraţia Drepturilor Omului) la ce teribile derapaje duce o reglementare a libertăţii de expresie în privinţa raselor, a crimelor naziste (bineînţeles, crimele comuniste pot fi negate și justificate), a homosexualilor… Nu poţi spune nimic despre romi. Politicienii, mai ales cei de stânga, au reușit să-și impună viziunea despre istorie, iar dreapta s-a conformat. Astăzi, în Franţa, felul cum trebuie tratate anumite subiecte de istorie e discutat în Parlament de politicieni, și nu de istorici! De fapt, libertatea de expresie e tolerată doar dacă te exprimi… ca toată lumea și nu te îndepărtezi de canoanele corectitudinii politice.

La câteva zile după atentatele din Franţa, cunoscutul ziarist Philippe Tesson a declarat că laicitatea e ameninţată de musulmani. Imediat, asociaţiile antirasiste au depus plângere la tribunal. Arsenalul juridic de care dispun aceste asociaţii sunt nelimitate, iar orientarea lor politică nu e un secret pentru nimeni. Legea Gayssot a agravat situaţia, generalizând delictul de negaţionism ce se aplică partinic.

Articolul a fost publicat în anul 2015, iar versiunea sa integrală poate fi citită aici!