C. Pătrășconiu. 11. Annie Bentoiu – Marile Memorii

1. Timpul ce ni s-a dat. Memorii (1944-1959), uluitoarea carte de memorii scrisă de Annie Bentoiu este republicată – în 2019, la Humanitas; deci, în anul care marchează împlinirea a trei decenii de la căderea comunismului – în, cu siguranță, cea mai frumoasă ediție de care a avut parte până acum. Inițial, cartea a fost publicată – în două volume distincte, la diferență mare de timp unul de altul (2000 și 2006) – la editura Vitruviu. Mai apoi, tot în două volume (în 2007 și 2009), la editura Humanitas. Și acum, la mijlocul lui 2019, la aceeași editură Humanitas, pentru prima dată într-un singur volum, foarte prietenos și foarte frumos. 800 și ceva de pagini, pe hârtie elegantă, Timpul ce ni s-a dat reprezintă o mărturie unică și întrutotul impresionantă – prin volum, expresivitate, analitică, incisivitate, acuratețe, rafinament, precum și prin cantitatea și calitatea de document istoric și de memorie pe care ni le pune la dispoziție – despre primele decenii ale instaurării comunismului în România.

2. Să întărim ideea de mai sus, să nu avem vreo ezitare în această privință: pentru specia literară căreia îi aparține (una, deopotrivă, dificilă, delicată, prețioasă), cartea doamnei Bentoiu este, indiscutabil, una de prim raft din întreaga noastră istorie.

3. Muzica este o referință care revine des în evocările (și invocările) din Timpul ce ni s-a dat. Ceea ce poate prilejui și o mică speculație în registru hermeneutic – cartea aceasta este (și) una muzicală. E despre muzică, multă muzică bună, la propriu; dar e si despre sunetul, sound-ul unei epoci pe care nu avem dreptul să o uităm. E o tehnică aici de ordin contrapunctic: Timpul ce ni s-a dat e despre muzica bună care (poate că) spală sunetele sparte ale unei lumi (ne)bune.

4. La câțiva ani după 1989, nu mulți, dna Annie Bentoiu a început să lucreze la aceste memorii. Într-un foarte recent interviu pe care l-a acordat Europei libere, fiica sa, Ioana Bentoiu, rememorează începuturile acestui cu adevărat fabulos proiect de suflet, memorie & istorie: ”  Cred că mama la început, cu mulți ani în urmă a vrut să scrie un roman și puțin câte puțin și-a dat seama că realitatea depășește ficțiunea și că ar fi mult mai interesant să recurgă, pe de o parte, la amintirile ei și, pe de altă parte, la documentele epocii. Și ea avea o serie de agende minuscule care erau cam de 8 cm lungime și 5 cm lățime, câte o pagină pe zi, pe care scria telegrafic ce se întâmpla în ziua respectivă. La un moment dat a luat la puricat aceste agende, pe care numai ea putea să le înțeleagă, și le-a rescris bătând la mașină. A fost vorba, în orice caz, de vreo 10 ani din seria asta. Aceasta fost baza pentru Memoriile ei, după care a vorbit cu foarte mulți din jur, s-a dus la biblioteci și a consultat, de exemplu, toată colecția ziarului Scânteia din anii stalinismului. Eu o admir pentru lucrul acesta pe care nu știu cum a avut curajul și chiar energia fizică să-l ducă la capăt. Apoi, a vorbit cu istorici, înainte de a publica volumul.”

5. Undeva, în primele zeci de pagini ale acestei cărți, există un flash-back în flash-back: sunt reproduse o serie de ”sfaturi” care figurau pe certificatele de absolvire ale celor care treceau cu brio examenele de la Școala Centrală: deci și pe ale autoarei acestei cărți, absolventă a Școlii Centrale, înainte de instaurarea comunismului în România, desigur. Sunt sfaturi simple, clare, aparent naive – dar nu naive, în fond, căci, spunea Annie Bentoiu, textul acestea ”recitit în anii care au urmat, în care lașitatea, compromisul și delațiunea erau exersate încă din clasele primare, el trezea un ecou prelung, amar și ironic”. Și, tot Annie Bentoiu, cu referire directă la aceste sfaturi: ”unii vor crede poate că era vorba aici de o frazeologie goală, folosită fără aderență interioară; dar nu, sufletele noastre de copii nu erau încă divizate în mai multe straturi de gândire bănuitoare; cinismul și minciuna erau socotit deformări grave și în nici un caz, cum au devenit mai târziu, strategii banale pentru simpla supraviețuire”. Anii ce ni s-au dat, memorii scrise cu o bunătate extraordinară – mai mult, aș zice: cu o inteligență ieșită din comun a iubirii și a bunătății. Aceasta vine și din duhul acelor sfaturi de bine, din acea tabelă a unei zidiri interioare făcute în numele onestității, demnității, bunătății.

6. La editura Fundației Academia Civică a fost publicat cu câțiva ani în urmă volumul Florea Olteanu. Un procuror incomod. Este, foarte simplu spus, cartea care redă cu o abundență impresionantă și lăudabilă de detalii momentele instaurării ”hard” a puterii comuniste – în fapt, a terorii comuniste. Volumul procurorului Florea Olteanu stă, cred, într-o bună relație de complementaritate cu cartea de memorii a doamnei Annie Bentoiu. Aceasta din urmă este descrierea luxuriantă a instaurării ”soft” a comunismului în lumea românească. Nu știu să existe, pentru această linie de discurs ceva comparabil; de fapt, nu cred să existe așa ceva.

7. În diverse formule, dar cu aceeași idee în centrul argumentului, s-a spus despre Timpul ce ni s-a dat că este o bijuterie de sens în absența căreia lumea noastră, istoria recentă ar fi (mult) mai greu de înțeles. Dincolo de faptul de a subscrie, fără rezerve, la o asemenea observație, mai e, poate, de adăugat următoarea nuanță: deși cartea e despre primele decenii românești ale comunismului, ea ne privește și acum. Pentru că lumea pe care o trăim e născută din acea lume – care se întuneca, an după an, din 1944 încoace. Lumea, adică, a complicităților, a ticăloșiilor, lumea în care principiile bune sunt călcate în picioare; dar și lumea unor miraculoase solidarități și a unor mari prietenii. Timpul ce ni s-a dat e și cronica – desigur, nu în primul rând – timpului ce ni s-a dat acum, astăzi.

8. Profetic și, privind către viitor, poate profilactic: ”războiul comunismului cu lumea întreagă este un tip de război necunoscut până la el și va continua să pervertească mințile și sufletele oamenilor un timp indefinit, poate încă zeci și sute de ani. Teoria și mecanismele lui sunt incomparabil mai complexe și mai fine decât ale nazismului, care e o doctrină brutală și rudimentară. Istoricilor de mâine le stă în față o misiune de o dificultate și o extensie încă nebănuite”. (pag 544, ediția Humanitas, 2019)

9. De ce nu un roman, așadar, al vieții sub comunism? La prima mână (și din finalul cărții): pentru că realitatea – cea a lumii comuniste românești în mod apăsat – surclasa de regulă ficțiunea. Apoi, pentru că schimbarea din 1989 a făcut posibilă și un alt fel de eliberare: aceea de a scrie direct, fără aluzie, fără rama ficțiunii ca element protector. Și, desigur, dintr-o mândrie cât se poate de sănătoasă: ”pot afirma – mândrie necesară pentru acest gen de scriere – că paginile ei nu cuprind nici un fapt inventat”.

10. Primele decenii ale comunismului românesc au fost de o violență – demonstrabilă – enormă. Timpul ce ni s-a dat face dese referințe la acest regim de teroare. Dar aceasta este și cartea unor, fundamentale, contrarii. E o carte despre iubire, despre demnitate, despre prietenie, despre solidaritate. E cartea unei vechi lumi, așezate – și, puterea exemplului este mereu importantă, poate că va fi și cartea de la care va pleca un viitor, la fel, bine așezat, firesc, cum-se-cuvine.

11. Esențial – despre memorie, despre buna memorie și anume despre această carte căreia nu trebuie să evităm să îi acordăm toată admirația și atenția noastră: „Trebuie să insist în a-mi reaminti, nu-mi pot permite să uit, pentru că ceea ce vreau este să înţeleg. Vreau să aflu cum a fost deformată în adâncime natura relaţiilor dintre oameni, cum s-a ajuns să ne fie atât de frică unii de alţii, cum s-a petrecut în atâţia dintre noi degradarea demnităţii personale, a impulsului spre libertate şi a celui spre transcendenţă.“ (Annie Bentoiu)

notă: text publicat în premieră în revista ”Viața Românească”, aici!