C. Pătrășconiu. Interviu Andrei VIERU: Despre impostura ideilor și a ideologiilor

De ce vanitatea merită un elogiu?

Vanitatea nu e altceva decât dorința omului de a stârni interesul și aplauzele celorlalți. Deci e o formă de egotism. Dar — spre deosebire de orgoliu, care provine din părerea, de multe ori prea bună pe care o avem noi înșine despre noi — vanitatea e și o formă de aplecare spre semeni. Ea merită un elogiu în măsura în care poate fi și un motoraș pentru creație. Manifestările ei concrete sunt însă deseori hilare. Elogiul pe care-l aduc vanității este, deci, destul de relativ. E mai mult un elogiu la adresa efectelor ei potențiale (în cazul în care ele sunt benefice). Nu fac, așadar, prea mult elogiul vanității ca atare. Evident că vanitatea poate avea și efecte catastrofale pentru societate. Mă gândesc, de exemplu, la epidemia actuală de virtue signaling, una din formele de vanitate cele mai penibile. E deosebit de răspândită și în România zilelor noastre. Dorința de a nu-ți lăsa nicio virtute nesemnalată e o formă de conformism (la limita lașității, de altfel). E o boală contagioasă care face ravagii, mai ales în mediile de stânga. În Franța și în Șvambrania, mai toată lumea face azi paradă de bune sentimente, de empatie, de civism, de “rezistență”. Toți votează “cu cine trebuie”, boicotează “când și ce trebuie”, după cum au stabilit pentru ei influencerii, acești formatori de opinii prostești (dacă sunteți dispuși să-mi iertați pleonasmul). Ce vreau de fapt să spun e că orice opinie provenită de la un “formator” e năroadă în măsura în care n-a fost gândită pe cont propriu. Dar nu asta e problema și nici subiectul despre care vorbim acum. Problema e că toți țin cu tot dinandinsul să se știe cu cine au votat, cât de virtuoși sunt, cât de virtuos se indignează împotriva corupției și împotriva multor altor neajunsuri ale democrației. Unii își trâmbițează virtutea în timp ce mâna lor se află chiar în buzunarul tău, căci și hoții sunt astăzi vanitoși…. Aș putea da exemple concrete.

De ce viciile (sau ceea ce desemnăm îndeobște ca fiind vicii), în genere, merită/trebuie elogiate?

 Întrebarea, așa cum e pusă, cere un răspuns cioranian. Pe care însă n-o să-l dau fiindcă ar fi facil. Mă rog, există și vicii care trec drept simpatice. De pildă, timiditatea, despre care eu spun că e un fel de spirit autocritic neexplicitat — cam ca infatuarea care este, la rândul ei, un soi de încredere în sine, neexplicitată nici ea. Timiditatea e uneori atât de simpatică încât nici nu e considerată, oficial, un viciu. Suficiența însă e un viciu mai puțin simpatic. Timiditatea și suficiența sunt trăsături de caracter cărora eu le spun însușiri deschise, neconturate, neexplicitate. Prin explicitare, însă, timiditatea devine spirit autocritic, iar infatuarea devine încredere în sine. Omul dotat în același timp cu spirit autocritic și cu încredere în sine nu mai pendulează între timiditate și orgoliu. Se află, adică, într-un echilibru (ce-i drept instabil), exact pe frontiera care le desparte. Lăsând exemplele concrete deoparte și concluzionând, aș spune că “viciile” merită nu atât elogiate cât, cumva, circumscrise. Dar asta n-o poate face omul decât cu greu și doar pe cont propriu. Ce vreau să spun de fapt e că majoritatea viciilor devin virtuți nu prin purificare sau eliminare, ci prin explicitare, adică prin circumscriere (prin închidere topologică cum ar spune un matematician).

Ce nu trebuie elogiat niciodată, sub nici o formă?

 Nu trebuie elogiat niciodată și sub nicio formă exact ceea ce toată lumea elogiază cel mai mult acum, și anume impostura. Dacă o faci sincer, ești un nătâng. Dacă o faci în cunoștință de cauză, ești un ipocrit. Însă trebuie să spun că eu nu am deloc pasiunea de a da în vileag impostura individuală. În fine, cu cazuri de vanitoși deosebit de nocivi pentru societate, poate că aș fi dispus s-o fac din când în când… Totuși, pe mine mă interesează mai mult impostura ideilor și a ideologiilor. Asta poate și fiindcă scriu chiar acum o carte de filozofie politică. Un exemplu flagrant e ideologia corectitudinii politice.

Să cânți bine la pian, foarte bine, e mai degrabă un exercițiu de vanitate sau unul de umilință?

 Aici lucrurile depind de optica, de personalitatea și de prioritățile fiecăruia. De obicei, vanitatea te orientează spre relația cu publicul, mai precis către aplauzele lui. Partea bună a vanității e că te mobilizează; partea proastă e că îți poate deforma cântatul, te poate transforma în clown, în histrion. În general, în artă, să cauți cu orice preț să fii accesibil e un exercițiu de vanitate, în majoritatea cazurilor cu rezultate deplorabile, dar în altele, mai rare, se poate întâmpla să fie și geniale. Aș zice că, în artă, umilitatea te îndeamnă totuși să cauți autenticitatea. Uneori însă mai intervine și orgoliul care pe unii îi împinge către originalitatea cea adevărată, iar pe alții doar spre penibile excentricități. Dacă, în artă, preferi să fii autentic, și nu să zicem, accesibil sau original, e foarte probabil să ai în tine o doză bunicică de umilitate. E vorba aici de o trăsătură morală a artistului ridicată la rang de principiu estetic. Am vorbit despre asta în cartea mea Ecleziastul vesel (Curtea Veche); apropo, a doua ediție a cărții va apărea la sfârșitul verii…

Uiți de tine – a) când cânți la pian?; b) când scrii?

Depinde ce înțelegi prin “a uita de sine”… Nu cânt la pian și nu scriu cataleptic —  în sensul în care pe unii, de pildă, îi apucă din când în când o logoree “cataleptică”. Se spune că oamenii uită uneori de ei înșiși vorbind. Eu cred că dacă oamenii ăștia uită de ceva, atunci mai degrabă uită de tot numai de ei înșiși nu. Uită de obiectul discursului, uită ce aveau de fapt de spus (dacă cumva aveau), de motivele pentru care au deschis gura, de interlocutori, de public, etc. Ca să răspund concret: când e vorba de gândire specializată — fie ea artistică, filozofică, științifică, matematică, religioasă, politică sau empirică — orice factor interior sau exterior care vine să-ți aducă aminte de tine nu face altceva decât să te saboteze. Dacă — la propriu sau la figurat — nu vine nicio muscă să ți se așeze pe nas, poți — și e și bine — să uiți de tine. Când cânt la pian și când scriu uit de problemele mele din viața de zi cu zi. De altfel, eu nu scriu autobiografic și nici nu-i dau muzicii pe care o cânt o interpretare în cheie confesivă. Că tonul poate fi uneori acela al unei spovedanii, e cu totul altceva. Tonul spuselor, da, poate fi confesiv; conținutul, însă, niciodată.

Când cânți? Și când nu poți să cânți?

Cânt atunci când am nevoie să mă echilibrez. (Sau când am nevoie să-mi echilibrez balanța de plăți.)

Am cântat o dată prima Baladă de Chopin la Brăila pe nerepetate. Pe un pian Lipatti, țin minte. De cum am pus piciorul pe pedală, pianul a luat-o la vale, ca și pedalierul de altfel, doar că acesta din urmă mai repede.

Când scrii? Și când nu poți să scrii?

În general, încerc să scriu când îmi vine o idee. Nu pot scrie în momentele în care simt că n-am nimic de spus. De fapt, în asemenea clipe nu vreau să scriu. O mărturisesc doar fiindcă cunosc oameni care se încăpățânează să scrie orice ar fi, cu orice preț. Cei care au și ușurință în a scrie contribuie cel mai mult la criza editorială cronică cu care e confruntată literatura, altfel pe cale de dispariție. Cazul cel mai interesant e însă acela în care ai ceva de spus și nu ajungi să închegi nimic. Dacă faci un efort, până la urmă izbutești fie să formulezi ceva (și chiar, pe deasupra, să și afli din ce ai formulat ceva ce nu știai); fie, în cazuri mai puțin fericite, reușești să afli că aveai de fapt o pseudo-idee. Atunci trebuie să ai tăria să arunci ce-ai mâzgălit la coșul de gunoi chiar dacă sună frumos.

Ce te deblochează? Ce te (poate) scoate din criză?

Stingerea, la propriu sau la figurat, a tuturor ecranelor. În general, schimbarea de perspectivă. Întâi prin uitarea radicală a unghiului din care priveam lumea, apoi prin găsirea unui alt unghi. Nu spun că toate punctele de vedere sunt întotdeauna la fel de bune, nici că ar fi egal îndreptățite, spun doar că toate punctele de vedere sunt la fel de tâmpite atâta vreme cât sunt unice.

Cum se nasc cărțile tale? De ce? Din ce?

Cred că se nasc din haos. Din haosul din capul meu și din nevoia de a-l ordona, de a-l transforma în formulă (în sensul literar, francez, al cuvântului). Dacă e să vorbesc nu de cărți în totalitatea lor, ci doar de capitole, atunci trebuie să recunosc că uneori pornesc de la ordinea greșită din mintea mea și a altora. Mi s-a întâmplat să scriu din nevoia pe care o resimt uneori de a reacționa la clișee — atunci când acestea nu conțin chiar niciun sâmbure de adevăr. Fiindcă există și prejudecăți false cum ar fi de exemplu aceea că toate prejudecățile te înșeală. Ei bine, nu. Multe te înșeală, dar nu toate. Uneori mi se pare interesant să ajungi pe căi proprii la adevărurile anumitor lucruri pe care le considerai simple prejudecăți. Știm cu toții că, în doctrina creștină, orgoliul e un “păcat capital”. Există suficiente argumente teologice. Dar într-o lume în care destulă lume nu mai crede în nimic, cum e? După câteva luni de chibzuință, am ajuns la concluzia că într-o asemenea societate abia că nu e nicio afacere să fii orgolios. Dar într-o lume de credincioși, argumentele laice împotriva orgoliului au relevanță sau nu? După mine, au. Câteva capitole din Elogiul vanității sunt despre asta.

Când e bine să pierzi? De ce e bine să pierzi?

Când e bine să pierzi? E bine să pierzi când ai câștigat mult în bursă, când te crezi Einstein pe chestia asta și când, colac peste pupăză, ai porniri “filantropice”. Într-un asemenea caz e bine să rămâi lefter înainte de a da bani (împreună cu idei prostești) cui nu trebuie… Dar n-are întotdeauna omenirea norocul ăsta.

Sunt o grămadă de motive pentru care e bine să pierzi: unul ar fi că trebuie să mai câștige și alții; altul ar fi că poți să te și plictisești să tot câștigi; altul, că ți se poate urca la cap, că poți deveni megaloman. Alt avantaj ar fi că, pierzând, nu stârnești invidie. Trezești simpatie!

Din tot ceea ce este artă și știință, ce anume, din punctul tău de vedere, prinde cel mai bine lumea noastră? Ce/cine (ne) dă, după părerea ta, cunoașterea cea mai adâncă?

Aici nu prea știu să răspund. Nici măcar nu știu ce este “lumea noastră”. A “noastră”, adică a cui? Acest a noastră poate da întrebării o tentă politică. Sigur că, dacă aș înțelege întrebarea în cheia asta, aș răspunde că logica prinde cel mai bine lumea “noastră”. Fiindcă cu logica are de-a face toată lumea, inclusiv cei care nu vor s-o recunoască, fie că recurg fie că nu recurg la “logica relei credințe”. Sunt convins că o asemenea logică va fi până la urmă studiată. Un prim pas înspre logica pretextelor — ce-i drept destul de elementar — voi încerca să-l fac chiar eu (într-o carte pe care o scriu acum). Asta deși nu sunt deloc un adept al relei credințe. Însă nu pot face abstracție de faptul că în politică se face apel la reaua credință nu ori de câte ori trebuie, ci ori de câte se poate. Eu însă nu sunt monist. Dacă îmi place logica, e fiindcă există mai multe. Și oricum, totdeauna am ezitat între știință și artă, între cunoaștere și trăire. Aurel Stroe, de exemplu, spunea că el nu citește romane fiindcă n-ai timp de povești când sunt pe lumea asta atâtea teorii științifice pe care n-ai timp să le asimilezi. Ironia face că Stroe era un pasionat al teoriei catastrofelor a lui René Thom, care a devenit foarte repede, după câte știu, un subiect total depășit. Teoria asta a catastrofelor s-a epuizat în doi timpi și trei mișcări fiindcă s-a văzut că nu poate exista decât un număr foarte mic de tipuri de “catastrofe” (șase dacă nu mă înșel).

Ai ascultat (prea) multă muzică?

Evident că nu am ascultat prea multă, ci prea puțină.

Cum înveți / cum se învață ”cum trebuie să înveți”? Și de ce așa de greu?

 Expresia incapacitate fasonată (sau indusă) se referă la neputința învățată de a înțelege o problemă  sau chiar de a percepe existența ei și cu atât mai puțin de a-i întrevedea soluțiile. (Aici l-am citat din memorie pe Herman Kahn). Unul din neajunsurile principale ale aproape oricărui sistem de învățământ (sau numai de învățare) e că produce experți, adică oameni incapabili să vadă soluții atunci când ele nu intră în tiparele de gândire asimilate de ei în cadrul cursurilor universitare pe care le-au urmat. Aici e o problemă de orizont întrucât aproape orice sistem de învățare lărgește cultura studentului, dar îi îngustează orizontul. Filip Herșcovici — un compozitor originar din Iași pe care l-am cunoscut bine când eram copil — îmi spunea că învățământul artistic e aproape imposibil în sine. Asta în măsura în care problemele (și chiar tipurile de problemă) cu care ești confruntat — în fața pianului în cazul meu — sunt inepuizabile. Deci, un profesor bun o să te învețe principii foarte generale și nu moduri concrete de a rezolva o anumită problemă. Pentru că n-o să-ți folosească la nimic atunci când vei fi confruntat cu altă problemă.

Care e crezul tău estetic?

Am mai multe. 🙂 Unul l-am enunțat mai sus într-o formă implicită: de dorit e să fii cât mai simplu și cât mai accesibil în limitele autenticității “demersului” tău. Ar mai fi de dorit să ai ceva al tău și numai al tău, dar în aceleași limite. Fojgăie foarte multă lume interșanjabilă în lumea artei de azi… Ca artist, e bine să nu devii prizonierul propriilor rețete. Altfel, devii ceea ce se cheamă un rețetist.

Care e crezul tău politic?

Și dintr-astea am mai multe. :)) Fiindcă nu fac politică, nu mă poate nimeni învinui de oportunism. Mi se pare — serios vorbind — că libertatea este valoarea cea mai atacată astăzi în lume, la numai treizeci de ani de la prăbușirea cortinei de fier. În particular, libertatea de opinie și de expresie. Sigur că oamenii sunt doritori de un anumit grad de securitate a ființei lor. Fiindcă n-ai neapărat chef să fii liber și mort. Trebuie să recunosc că, dintre așa-zisele “valori”, cel mai puțin mă interesează egalitatea, respectiv inegalitățile dintre oameni. Aici, din păcate, la cei care vor egalitate cu orice preț, își spune cuvântul invidia și nimic altceva. Egalitate în fața legii, foarte bine. Dar obiectivul egalității între oameni pe toate planurile cred că duce la pierderea libertății fără măcar să ducă neapărat la egalitate. Nici măcar la un grad mai mare de egalitate nu duce neapărat. Ca să ai egalitate e nevoie de sporirea puterilor statului și a birocrației, iar asta nu se termină niciodată altfel decât prin pierderea libertății.

De ce – ai spus asta cândva într-un interviu – ”crezul meu estetic e opus crezului meu politic”?

Probabil fiindcă, atunci când mă gândesc la sfera politicii, eu nu prea cred în progres. Sunt perioade mai bune și mai rele în istoria omenirii, dar ele alternează. Și nu cred că răul maxim e în trecutul nostru, ci în viitor. După experiența nazistă și cea comunistă, în ce progres poți să mai crezi? Unii transpun lipsa lor de credință în progres politic în toate celelalte planuri. Însă în artă, progresul e posibil. Nu cred că Bach, Beethoven, Mahler, Dostoievski sau Soutine (ca să mă refer la un trecut recent) au avut vreun egal într-un trecut mai puțin recent. (Acuma sigur că — așa cum spunea unchiul meu Sorel — după un progres nu poate urma decât un regres.) În ciuda fugilor genialisime în do # minor, în mi bemol minor, în fa minor, în fa # minor în si bemol minor și în si minor din Caietul I al Clavecinului bine temperat, mie mi se pare că, în ansamblu, Caietul II reprezintă, față de primul, un progres. Fuga în do minor îl anunță pe Schumann, iar Preludiul în fa minor pe Brahms. Fuga în re major și preludiul în mi bemol major, pe Beethoven-ul târziu din bagatelele op. 119 și 126 și din Variațiunile Diabelli. Preludiul în la minor îl anunță pe Mozart, preludiul în fa # minor îl anunță pe Chopin, iar cel în sol # minor pe Rahmaninov. Progres e și în matematică. Când spun asta, nu în ultimul rând mă gândesc la satisfacțiile estetice pe care le poate oferi ea. Acum e-adevărat că există și ceva comun între crezul meu estetic și cel politic. Nu-mi place nici simplismul, nici complicația inutilă. Îmi plac deopotrivă simplitatea și complexitatea. Complexitatea obținută cu mijloace simple mai exact. Îmi place libertatea atât din punctul de vedere al artistului, cât și al gânditorului politic. Doar că eu, spre deosebire de mulți politicieni din ziua de azi, știu că libertatea se obține prin instituirea unor ziduri despărțitoare (între spațiul public și cel privat, între puterea religioasă și cea vremelnică, între legislativ, executiv și judiciar, etc.) și nu prin dărâmarea lor. De altfel, statutul ontologic al libertății este acela de frontieră (așa cum sugerează reprezentarea spațială clasică a logicii posibilului și a facultativului).

Cum se poate trece – a propos de crezul politic – de la stânga la dreapta?

Nu știu cum se poate trece de la stânga la dreapta, dar știu cum se poate trece de la dreapta la stânga.

În general, te poți converti din trei sau patru motive:

— Fiindcă te-ai schimbat. Acest caz e de departe cel mai rar. E un caz aproape pur teoretic, care i-ar putea interesa doar pe filozofi.

— Din calcul politic. E cazul cel mai neinteresant, care poate la o adică interesa doar presa.

— Pentru că n-ai nici cea mai vagă idee despre cum ești de fapt. Atunci când — fiindcă nu te-ai introspectat lucid niciodată — știi foarte puține despre tine însuți, revelațiile îți sunt destul de sprintene, iar reconvertirile multe și entuziaste. Cazul ăsta, cel mai frecvent, e de resortul terapeuților — al mântuitorilor de toate felurile cu care împărțim marea grădină a lui Dumnezeu.

Dacă însă mă convertesc nu fiindcă m-am schimbat, ci fiindcă sper să mă metamorfozez, atunci eșecul e garantat. Oricât de convins aș fi, noul crez va fi resimțit de ființa mea ca un corp străin. Așa e totdeauna cu credințele recente. Nu adoptând o doctrină nouă voi reuși eu vreodată să mă despart de propriu-mi temperament sau să mă dezbar de propriile-mi vicii și defecte. Oricât de greu ți se pare că ți-ar atârna ghiuleaua propriei identități, nu poți renunța la ea de azi pe mâine, doar în virtutea unei hotărâri de a cotiza aiurea. Adevărul gol-goluț e că mă voi fi convertit nu atât de dragul unei reale schimbări la față cât de dragul confortului de a crede că m-am transformat.

Ce simți pe scenă când știi că ți-a ieșit foarte bine un concert, o interpretare? Care sunt vanitățile (mici? mari?) pe care ți le permiți în asemenea momente? 

Aici nu există regulă. Dacă e să credem ce spune Diderot în paradoxul actorului, acesta nu simte cu adevărat nimic. Mie însă mi se zbârlește părul în cap cu ușurință. Întâi de plăcere. După care mi se face frică. Caut libertatea nu doar în viață, ci și în artă. Dar, așa cum spuneam, libertatea, în artă ca și în viață, e o fâșie îngustă, o frontieră. E un amestec de rigoare cu suplețe, adică un fel de mers pe sârmă. Te apucă groaza…

Ai regrete (mari? mici?) față de: a)matematică?; b)pictură?; c)muzică?;d) eseistică / literatură? 

Totdeauna poți să-ți regreți ignoranța.

Bach e pentru lumea aceasta sau lumea aceasta e tot mai mult împotriva lui Bach?

Am de multe ori impresia, ascultând unele împrimări recente cu muzică de Bach, că e în pericol să fie mumificată. Mai auzi, la câte o vioară, câte-o mumie plângăcioasă, la clavecin, câte o pereche de copulating skeletons…

Notă: acest interviu a fost publicat, în premieră, în revista ORIZONT, nr 6/2019, paginile 4-5.