C. Pătrășconiu. Interviu Ioan Alexandru TOFAN: Cum există ”omul lăuntric”?

IOAN ALEXANDRU TOFAN (n. 1979) este conf. dr. în cadrul Facultăţii de Filozofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. A publicat Logica şi filozofia religiei. O re-lectură a prelegerilor hegeliene (Editura Academiei Române, Bucureşti, 2010), City Lights. Despre experiență la Walter Benjamin (Humanitas, București, 2014), Cuvinte, lucruri, imagini. Teorie critică la Walter Benjamin şi Theodor W. Adorno (Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2014), Mistică și lume cotidiană. Michel de Certeau (Humanitas, București, 2017-ebook și Eikon, București, 2018-print)  precum şi numeroase studii în reviste şi lucrări de specialitate pe teme privind filozofia clasică germană, filozofia religiei, teoria critică sau teoriile secularizării. Cea mai recentă temă de cercetare o constituie fizionomia experienței spirituale, așa cum poate fi ea desprinsă din scrierile publicate și din manuscrisele Părintelui André Scrima. Lucrarea Omul Lăuntric este un rezultat al lecturilor și al reflecțiilor pe această temă din ultimii ani. Are în pregătire un portret biografic al Părintelui Scrima, care să completeze primul volum.   

Cartea sa cea mai recent- ”Omul lăuntric. André Scrima și fizionomia experienței spirituale – este cea care a provocat dialogul de mai jos.

Ce e ”omul lăuntric”? Și o chestionare complementară – cât e acesta biologie și cât e cultură?

Citindu-l pe Scrima, am înțeles că „omul lăuntric” este mai degrabă un vector, decât o „zonă” anume, delimitată a ființei noastre. Căutarea cerurilor transformă integral omul, iradiază în toate registrele existenței, fie ele naturale, culturale sau sociale. Acestea capătă profunzimi, relief, nuanțe, datorită faptului că sunt puse în mișcare și transformate de întâlnirea cu nemărginirea care, treptat, ajunge să le locuiască. Așadar, omul lăuntric este, cred, omul în integralitatea sa – dincolo de separația dintre biologie și cultură – în măsura în care iese din pura funcționalitate lumească și își ia asupră-și sarcina infinită a dialogului cu Dumnezeu. Astfel, se „înnoiește” mereu, după cum spune Sfântul Apostol Pavel, prin faptul că este mereu în mișcare, itinerant (cuvânt drag al Părintelui Scrima), dislocat din identitatea lui mundană și mereu atent la semnele care îi vin din altă lume.

Când e deplin ”omul lăuntric”?

La o primă vedere, nicicând atâta vreme cât se află pe lume. Misticii (sau sfinții) ar putea da un alt răspuns, în funcție de experiențele radicale pe care le cunosc și care le definesc existența la granița umanului. Nu pot vorbi despre asta. Pot spune doar că, în rest, întâlnirea petrecută în Duh nu are cum să fie altfel decât nemărginită, de necuprins în cronologia limitată a unei vieți. Dar acest lucru nu este prilej de derută, căci este în același timp și sursa a ceea ce este inepuizabil în om. Deplinătatea omului lăuntric se măsoară nu în felul în care acesta își atinge ținta, ci în fermitatea și intensitatea dinamismului, despre care vorbeam mai sus. Însoțită, desigur, de nenumărate semne ale acesteia: bucuria, care cred că îl caracterizează esențial pe „omul lăuntric”, după cum încearcă să ne facă să înțelegem și Nicolae Steinhardt; atenția, dar nu văzută ca virtute soldățească, ci ca grijă de a nu pierde ceva esențial pe care lumea are să îl arate; în fine, iubirea, care se naște atunci când nu poți să nu împărtășești miracolul descoperirii cerului.

Trepte către omul lăuntric? Există așa ceva? Cine le face? Sunt obligatorii?

Desigur că există. Doar că ele nu sunt cuprinse într-un rețetar universal. Părintele Scrima vorbea despre tradiție ca despre o metodă, nu ca despre o înșiruire de adevăruri. Așadar, ca despre un drum, care are, evident, o ordine. Dar „ordinea” este mai degrabă un ritm, decât o schemă. Mă gândesc, de exemplu, la un pasaj formidabil din Evanghelie, pe care Părintele Scrima îl comentează:  la Ioan 13.4-15, Hristos îi spală picioarele lui Petru. Apostolul se tulbură: „Doamne, oare Tu să-mi speli mie picioarele?”. Mântuitorul îl liniștește: „Ceea ce fac Eu, tu nu ştii acum, dar vei înţelege după aceasta”. Iar comentariul este: „Căci, după etapele de încolțire, maturizare și rodire, după dobândirea maturității spirituale, Duhul ne va lumina deodată, și atunci vom înțelege și vom fi cu adevărat în inima Domnului”. Așadar, treptele există, dar ele țin, cred, mai degrabă de ritmul creșterii organice în Duh, decât de un eventual set de reguli „făcute de cineva” și devenite apoi „obligatorii”.

Cum e singur și cum e împreună ”omul lăuntric”?

Vorbind despre monah, Părintele Scrima pomenește despre o „dialectică” a existenței acestui personaj maximal al experienței spirituale: singurătatea chiliei – comuniunea fraților. Mai mult, tot în fragmentele sale despre monahism, scrie un cuceritor fragment despre „politețea monahală” care înseamnă îndreptarea constantă a gândului către ceea ce îi aduce celuilalt bucurie. Astfel, cred că singurătatea și comuniunea în care se găsește omul lăuntric nu se exclud, nu reprezintă o alternativă, ci sunt momente ale aceleiași mișcări de căutare constantă. În fond, el nu este niciodată singur, pentru că se află constant în compania Duhului. La fel, comunitatea (cu Duhul sau cu aproapele) nu este nici ea deplină, tocmai pentru că e inepuizabilă. Dincolo de diferențele culturale dintre diversele stiluri (Reguli) monahale sau de felurile diferite de spiritualitate care împart lumea și istoria, omul lăuntric în universalitatea sa cunoaște o tensiune constantă între singurătate și comuniune, aceasta fiind una dintre multele neliniști care îl caracterizează.

Reformulată întrebarea anterioară dintr-un unghi doar ușor modificat: un ”om lăuntric” există în sine?

Pe cineva care se ocupă cu filosofia, cuvântul „în sine” îl cam sperie. Înțeleg întrebarea asfel: este „omul lăuntric” definibil în afara oricărei relații? Dacă acesta este cazul, răspunsul este categoric nu. Și scrierile Părintelui Scrima o dovedesc, și biografia sa o face. A fost, din câte înțeleg, un bun prieten, curios peste măsură și la curent cu tot ce se întâmplă în lume, de la ultimele descoperiri științifice la isprăvi culturale și evenimente politice. Cu alte cuvinte, un om al lumii, căreia îi căuta un sens și pe care căuta să o parcurgă pănă la capăt pentru a trece dincolo de ea. Mai mult, după cum scrie Părintele Scrima, experiența spirituală are o lume a ei, al cărei model este pustiul, locul fără ecou al unei „tăceri calcifiate”. El dă chip spiritului, îl articulează, îl transformă. În plus, am tot vorbit mai sus despre întâlnirea celuilalt, în toate formele sale. Așadar, „omul lăuntric” duce cu sine o lume bogată și o poveste palpitantă, în care se întretaie geografii misterioase, întâlniri edificatoare, lecturi și fapte.

Credința ajută în mod suplimentar să ajungi/să ajungem la un ”om lăuntric” sau mai degrabă nu?

Da, ajută fără îndoială. Cu atât mai mult cu cât ea nu reprezintă (o spun textele creștinătății încă de la început) o simplă adeziune teoretică. Ea este în acelați timp o speranță și o formă a iubirii deopotrivă. Într-un curs ținut la Universitatea Saint-Joseph din Beirut în 1977, Părintele Scrima vorbește despre „funcția critică a credinței”: ea este cunoaștere, căci face pe om părtaș la o realitate care se insinuează treptat în textura propriei sale ființe; este libertate, căci este viață, căutare, adeziune activă la această realitate; este, în fine, responsabilitate, în sens etimologic, întrucât presupune un răspuns al omului la o chemare care vine „de altundeva”. În funcție de acest răspuns se întruchipează o întreagă viață. Rezumând, „în adâncul credinței există dorul lui Dumnezeu”. Așadar, credința este nu o formă de orbire sau de cunoaștere probabilă, ci o itineranță vie care pune în chestiune lumea (de aici și funcția ei critică) pentru a face loc întâlnirii cu Celălalt.

E (logic) justificată o asemenea întrebare: ce este / ce era la început ”omul lăuntric”?

Poate că nu. Spuneam, plecând de la Sfântul Pavel, că el este o continuă înnoire, aflându-se mereu în mișcare, traversat de dinamisme și tensiuni. Prin urmare, un început, în sensul unui punct inițial al itineranței nu există propriu-zis: el ajunge să se rescrie sau sa se resemnifice din perspectiva a ceea ce urmează, a vieții pe care o inaugurează. Desigur, vorbind din punct de vedere fenomenologic (și Părintele Scrima o face în cursul său despre experiența spirituală și limbajele ei) există o deschidere inițială a ființei la întâlnirea cu Celălalt, o „poartă”. Dar imi imaginez această poartă, dincolo de textul cursului, ca pe un loc al virtualităților, al așteptărilor, evenimentelor neînțelese deplin care își arată – toate – semnificația mai târziu. Cum ar spune Hegel, spiritul se mișcă mereu între nu-încă și întotdeauna-deja. Mă întreb dacă Părintele Scrima ar fi fost de acord cu această formulare.

Fără de ce anume nu poate să existe omul lăuntric?

Un răspuns scurt: fără celălalt. „Drumul cel mai scurt spre noi înșine trece prin celălalt”, citează André Scrima în mod aproximativ pe Kierkegaard. Dar aici se deschide o imensitate a gândului, căci întâlnirea cu celălalt nu vine de la sine. Cam toate virtuțile tradițiilor spirituale privesc această întâlnire; mai presus de toate, desigur, iubirea.

Omul lăuntric stă mai degrabă într-un ordin al evidenței sau mai degrabă într-unul al discreției, uneori al maximei discreții?

Iarăsi, nu aș opune cele două variante. Cred că poate fi vorba uneori despre o evidență discretă, una care nu țipă în piața publică și nu se îmbracă în culori stridente. Este evidența a ceea ce este firesc, atât de limpede țesut în textura lucrurilor încât este trecut cu vederea. „Omul lăuntric”, deși dispune de modele maximale (monahul, profetul, misticul) este totuși un fel firesc de a fi, o condiție pe care doar rătăcirile lumii o percep ca fiind excepțională. Este discret, pentru că nu își strigă îndreptățirea, dar este și evident, întrucât ține de definiția omului în genere. Alexandru Mironescu amintește în Jurnal o spusă a prietenului său, Andrei Scrima: „simplu, ca un miracol”. La fel, cred, omul lăuntric este simplu, firesc, natural odată ce lumea ajunge să fie privită din perspectiva originii sale cerești.

Cum recunoaștem chipul unei experiențe spirituale? La ce anume trebuie, neapărat, să privim?

Metoda fizionomică pe care am folosit-o în cartea Omul lăuntric. André Scrima și fizionomia experienței spirituale (Humanitas, 2019) presupune o cercetare a „epidermei” experienței spirituale, fără a ne preocupa definirea unei esențe sau structuri ale acesteia. Și ceea ce putem afla sunt gesturi specifice (chiar poziția isihastului aflat în rugăciune), coduri de limbaj (limbajul iconic, de pildă sau corectivul apofatic), vectori ascendenți (interpretativi sau critici), nuanțe, ritmuri sau orientări. Toate acestea alcătuiesc un chip, înrudit cu alte chipuri, desigur. Așadar, nu există un „ce” la care trebuie să privim, ci un „cum” al privirii: răbdătoare, parcurgând atent detaliile și cromaticile în care se îmbracă o căutare spirituală, detașând stranietatea câte unui aspect și refăcând coerența chipului plecând de la acesta.

Când moare omul lăuntric?

Moare când devine repetitiv și își pierde „luarea-aminte”. Repetarea mecanică a unui tipic spiritual este primejdia cea mai mare. Ea înseamnă suspendarea itineranței, graba după siguranța unui „rezultat” al căutării care nu poate fi decât o iluzie. A cuprinde într-o falsă înțelegere faptul că „eternitatea a venit la noi” și a-i înăbuși caracterul de eveniment, de miracol cutremurător într-o pietate formală este modul în care „omul lăuntric” devine opac, neinteligibil, mut. Așadar, pierderea inteligibilității propriei situații spirituale și a dinamismului, a vectorialității pe care le presupune. De aici provin și celelalte: refuzul celuilalt ca fiind „în eroare” sau dezinteresul pentru lume ca fiind doar un loc al ispitei și al neadevărului.

Și care e hrana lui – care îi dă viață?

În primul rând, rugăciunea, ca formă de a rămâne mereu nedespărțit de Duhul și de chemarea lui. Dar nu rugăciunea forțată, după program. Aceea identică iubirii și care se transformă în cântare, armonie și miracol necuprins în cuvinte. Apoi lecturile esențiale, acolo unde experiența spirituală se îmbracă în hainele culturii. Prieteniile, evenimentele mirabile ale întâlnirii cu ceilalți, în care se descoperă chipul Celuilalt. Dar mai presus de toate rugăciunea, ca punct culminant care, spune Părintele Scrima într-un text scris pentru frații de la Mănăstirea Sfântul Gheorghe, înseamnă o conștientizare silențioasă a iubirii și a faptului că „Dumnezeu are nevoie de noi”. Acest act al conștiinței trezește, deschide ochii pentru a concepe lucrurile ca „încarnări ale dragostei”.

Ce fel de ghid e, pentru dumneavoastră și pentru a ilustra figura ”omului lăuntric”, Andre Scrima?

Pe André Scrima l-am cunoscut din întâmplare, citind cărțile unui iezuit formidabil, Michel de Certeau. Și mi-a părut a da o dezlegare la probleme teoretice pe care mi le puneam în acea vreme: relația dintre experiența mistică radicală și lumea cotidiană, modul în care se articulează în limbaj adevărul acestei experiențe, „coborârea înapoi în peșteră” după contactul cu lumina orbitoare a soarelui. Apoi am tot citit, pentru a afla mai multe; și Părintele Scrima a devenit treptat o metodă veritabilă de a citi lumea și de a înțelege sensurile întâlnirii cu Duhul, în discreția ei înfricoșătoare. Cumva a devenit, în absență, un maestru spiritual care m-a învățat că „omul lăuntric” nu se ivește în urma unui traseu milităresc al formării spirituale, ci este acea instanță a subiectului care trăiește bucuria și care descoperă, continuu, prospețimea lucrurilor și „partea lor de cer”. Monah fiind, el dă monahismului o înfățișare familiară, blândă, jucăușă pe alocuri, care apropie spriritul, fără a-l falsifica, de dezmorțeala dimineții și de curajul de a sări în ajutorul aproapelui.

Cine a fost pentru dumneavoastră – și cine este, de fapt – Andre Scrima?

Pentru mine el a fost o întâlnire miraculoasă cu o experiență spirituală pe care o intuiam, dar pe care nu o credeam posibilă într-o articulare definitivă: cea a „omului lăuntric” despre care am vorbit până acum. Cine este „de fapt” Părintele Scrima nu știu. Este un personaj cu multe fețe, îndrumător spiritual pentru unii, model intelectual pentru alții, în fine o ciudățenie pentru câțiva, care au mărturisit că nu l-au înțeles (Alexandru Dragomir fiind cel mai celebru exemplu). Caracterizat în feluri multiple, uneori abuziv, alteori inspirat, cu episoade biografice ambigue (dar și exploatate rudimentar de o lectură suspicioasă) și cu opțiuni radicale (dar pe care el însuși le privea cu ironie și detașare), este greu de surprins într-o formulă. Aș îndrăzni, în loc de asta, o reprezentare „materială”: Părintele Scrima este acum o „urmă” materializată sub forma unei scriituri anume. La Colegiul Noua Europă se găsește arhiva sa, compusă din fragmente, notițe, texte, bibliografii, sinteze și planuri de cursuri sau de conferințe. Le mulțumesc Doamnei Anca Manolescu și Domnului Andrei Pleșu pentru experiența minunată de a zăbovi în această arhivă. Aici, Părintele Scrima se revelează ca fiind un personaj compus din căutări, curiozități, îndoieli, toate adunate și orientate de o irepresibilă sete de sens. Poate că proiectul editorial al operei sale aflat în desfășurare la Editura Humanitas va articula din ce în ce mai mult acest portret nesigur.

Când anume credeți că ați avut cea mai adâncă întâlnire cu el?

Nu aș putea spune. Nu cred în întâlniri adânci, ci în întâlniri care lasă urme și care cresc continuu. Încă îl descopăr, citindu-l. Evit o întâlnire adâncă, întrucât ea ar putea anula aventura lecturii care încă mă așteaptă.

De ce a fost, de fapt de ce este așa de fascinant Andre Scrima?

Fiecare cititor poate răspunde diferit la întrebare. Răspunsul meu este: pentru că era viu și integral în cuvintele sale. Așa încerc să mi-l reconstruiesc mereu: profund și neclintit monah, dar și monden, înstrăinat, dar fiind parcă mereu acasă în itineranța lui, curajos și discret deopotrivă, diplomat exersat și absorbit de mișcarea inefabilă a Duhului. Toate acestea se văd în scrierile sale, publicate sau nu. Mai mult, pentru că a știut să își facă nenumărați prieteni, dintre cei mai diferiți cu putință. Am încercat să îi caut pe cât mai mulți și să mă împrietenesc cu ei la rândul meu. Și am asistat la nașterea unui contrapunct existențial (imaginea îi aparține întrucâtva) pur și simplu miraculos.

Cum rămâne – sub ce forme – omul lăuntric după ce omul fizic (să îi spunem așa, deși formula e drastic restrictivă) în care a locuit moare?

Spuneam la început că nu există, cred, o separație între cele două registre ale omului. Ele se contaminează și se susțin reciproc. Iar „omul fizic” se transformă continuu în această relație (altfel nu-i pot spune) devenind, după cum vorbește Părintele Scrima interpretând scrisoarea lui Ioan cel Străin, o urmă: o realitate care scapă dualității substanță-accident. Este o formă de a fi care conține în ea însăși trecerea, perisabilitatea propriei identități pentru că ea vestește, evident, o prezență superioară: Duhul. Moartea sau – am putea găsi un corespondent mai puțin radical – anonimatul omului fizic amplifică prezența lăuntrică întrucât îi conferă caracterul de urmă și o scoate de sub limitarea unei identități mundane. O fluidizează, o desubstanțializează și îi deschide o taină care îi este proprie: aceea de a vesti, în forme vizibile, invizibilul și de a face accesibil, între granițele lumii, infinitul.

Cum credeți că rămâne Andre Scrima?

Hisham Nashabe, profesor musulman din Beirut și prieten al lui André Scrima, în finalul unui documentar realizat de Radu Găină, sugera înființarea în România a unei catedre universitare sau a unui institut care să-i articuleze proiectele bogate (despre care știm, din arhivă, extrem de multe) și să îi discute ideile. Ar fi minunat, însă lentoarea locului și grijile lumești fac neverosimil deocamdată un astfel de proiect. Însă cărțile sale publicate (o mică parte din ce a scris, de altfel) pot fi puncte de plecare pentru trasee interpretative și articulări existențiale individuale. Lectura lor vie este, probabil, felul cel mai frumos în care îl putem păstra pe Părintele Scrima. Pentru că, într-adevăr, el este o „urmă” a predaniei, precum orice părinte spiritual, despre care vorbește în lectura scrisorii lui Ioan cel Străin. Și aceasta se cere descifrată, citită, înțeleasă.

Vom afla mai multe – mult mai multe – despre el în anii următori?

Sper că da. Cel puțin în ceea ce mă privește, am în lucru un portret biografic, pentru care încă adun informații, mărturii, studiez arhive și pun cap la cap indicii din corespondența Părintelui Scrima. Mai greu îmi este să decid ce fel de text urmează să fie. O biografie „clasică” pare a fi imposibilă. Este un personaj enigmatic, care și-a ascuns viața. Există o procură către fratele Khalil, prietenul său bun de la Mănăstirea Sfântul Gheorghe din Deir el Harf, în care îi cere ca după moartea sa să îi ardă toate documentele, manuscrisele etc. Voi verifica, la Beirut, dacă așa s-a și întâmplat. În plus, a știut să întrețină un mister în jurul vieții sale prin tot felul de tertipuri. De exemplu, Radu Bercea inventariază amuzat trei date de naștere diferite, pe care André Scrima le comunică apropiaților: lui Andrei Pleșu, 1930, lui André Padoux, 1927, lui Arion Roșu, 1926. Data reală este 1925. Mai importantă decât o fișă biografică exactă îmi pare însă a fi surprinderea unui stil spiritual, a unei „metode” de existență care să cuprindă, alături de căutarea „omului lăuntric”, o dimensiune mondenă irepresibilă, un șarm diplomatic absolut, un spirit organizatoric surprinzător, o formă de lectură înfometată și un „grafism” compulsiv, pe care el însuși îl remarca la prietenul său Sandu Tudor. Realizarea unui astfel de portret am în vedere eu. Dar m-ar bucura mult să nu fiu singur în încercarea aceasta, să fim tot mai mulți care să-l citim și să încercăm să-l înțelegem.

Vă e dor de Andre Scrima?

Foarte mult, cu atât mai mult cu cât nu l-am cunoscut direct. Încep să mi-l reconstruiesc, ca pe un părinte spiritual pe care nu l-am avut, din gândurile sale și din evenimentele biografiei pe care încerc să o scriu. Nu stiu dacă este o adecvată imaginea pe care mi-am facut-o despre el. Cum spuneam, nici nu încerc să compun un portret cât mai exact, cu atât mai mult cu cât este, cred, imposibil. Dar încerc să îmi imaginez un stil și un personaj cu care să mă împrietenesc și de la care să învăț. De altfel, nu cred că Părintele Scrima ar fi avut ceva împotriva acestui exercițiu de imaginație. Într-o omilie considera lipsa de imaginație ca fiind o rădăcină esențială a răului. Dar îmi este dor de o imposibilă întâlnire „în carne și oase” care să adauge personajului nuanțe și cromatici noi. Și dorul acesta se transformă, cu bucurie, în nerăbdare de a scrie despre el.

notă: acest interviu a fost publicat în premieră în revista RAMURI