C. Pătrășconiu. Interviu Marcel Tolcea: Cred că limba română corectă are mai mulți prieteni decât dușmani

Dialog realizat de Cristian PĂTRĂȘCONIU.

” Sunt profesor de jurnalism la Universitatea de Vest, jurnalist, scriitor intrat în aţipire. Am scris poezii despre Bicicletă, m-am ocupat de Eliade şi René Guénon, am publicat studii serioase şi dulci_nimicuri prin prin diverse locuri printate, am înotat în piscinele a tot soiul de dregătorii.  Am fost, aproape șapte ani, directorul Muzeului de Artă din Timișoara. Scriu zilnic pe pagina mea de Facebok și pe pagina de Facebook Neuromed. Sunt leneș, îmi plac blues-ul, vinul bun, prietenii enervanți, filmele grele și visele cu anii din urmă.”, așa spune despre sine, pe siteul personal, Marcel Tolcea. Adăugăm la această scurtissimă prezentare și faptul că e și autorul unei cărți – adorabile și atît de necesare – despre limba română: ”Limba română pentru începători. De la 14, la 101 ani ( cronici la Radio Timișoara), publicată la editura Universității de Vest din Timișoara. Acest volum a fost, de altfel, punctul de plecare pentru dialogul de mai jos.

Limba română are, crezi, mai mulți prieteni sau mai mulți adversari/dușmani?

Am să încep cu o afirmație, dragă Cristi, ce ți se va părea ciudată: nu cred că există o singură limbă română! Există câteva „limba română”, dacă pot spune așa, care nu se luptă între ele pentru supremație, ci mai degrabă pentru a-și păstra identitatea de „limbi minorități” în cadrul limbii române corecte, standard, aceasta din urmă fiind o limbă română ce rămâne mereu la stadiul de proiecție ideală, fie spus. Și, când mă refer la o asemenea diversitate, nu mă gândesc la cunoscuta descriere a limbii unui popor de la idiolect (individul), la sociolect, la dialect și, în fine, la limbă. Pentru mine, diversitatea vine și de la felul în care folosesc limba română cei care  scriu fără diacritice, cei care o condimentează cu emoticoane sau emoji, cei care scriu cu „brb” sau „lol”, grafitti-urile, limba de lemn, limba corectitudinii politice, felul în care unii înșurubează anglicismele, scrisul cu haștaguri pe Twitter etc., etc.

După cum știi, specialitatea universitară mea nu este lingvistica, ci scriitura de presă și, ca urmare, nu mă interesează prea mult aspectele teoretice ale limbii, ci, mai ales, sunt preocupat, sunt fascinat de viul ei. Adică urmăresc cu mari delicii felul în care limba română trăiește. Ca să fac o metaforă, sunt curios cum se schimbă și, mai ales, care sunt bolile ei, neliniștile ei. E mai mult un spectacol decât un demers științific.

Nu vreau să uit însă de întrebarea ta și răspund așa: eu cred că limba română corectă are mai mulți prieteni decât dușmani. Asta fiindcă eu cred că prietenii limbii române sunt scriitorii și cititorii lor, iar dușmanii sunt mai ales presa tabloidă și invitații ei. Sigur, ca orice judecată generalizatoare, se impun și aici destule nuanțe.     

Care sunt cei mai de încredere prieteni ai ei?

Pentru limba vie, eu cred că firescul, lenea și greșeala sunt aliați de nădejde. Firescul limbii, de pildă, a făcut ca Academia să renunțe la o serie de forme recomandate de normă. Ca să dau câteva exemple, nimeni nu spunea nici „cearșaf”, nici „magaziner”, nici „piuneză”, nici „coperte”, ca să dau câteva forme față de care DOOM-ul, între timp, a devenit mai puțin exigent. Lenea simplifică și ea multe forme, iar un truism ne învață că persistența unor greșeli devine normă. Opinia mea e că miza unei limbi nu este neapărat o cât mai deplină adecvare cu norma, ci o cât mai firească așezare a limbii în normă. Cunosc nenumărate persoane care știu foarte bine limba română pe note, dar persoanele cu pricina pur și simplu nu posedă auz muzical atunci când vorbesc sau când scriu.  

Pentru limba română corectă, cei mai buni prieteni sunt cititul, DEX-ul și DOOM-ul. Îmi stăruie și acum în memorie o imagine de pe retina memoriei cu DEX-ul zdrențuit al Profesorului G.I. Tohăneanu, Magistrul Literelor timișorene. O imagine ce datează din 1976, adică la un an după apariția cuvintelnicului cu pricina. Dacă Profesorul Tohăneanu vizita cu atâta sârg cuvintele noastre, trebuie că asta înseamnă ceva mult mai important decât pare — mi-am spus eu atunci. Și, crede-mă, mă gândesc la asta de fiecare dată când îmi scriu rubricile de limba română pentru Radio Timișoara. Chiar dacă aș jura că e așa cum știu eu, tot mă uit și verific. Dar mă uit în cărțile fizice, nu pe internet unde apar și multe năzbâtii.   

Dar cei mai redutabili dușmani/adversari?

Cel mai redutabil dușman al limbii române este liceul. După clasa a VIII-a, gramatica și lecțiile de cultivare a limbii dispar, iar în anul I de facultate noi descoperim că majoritatea tinerilor sunt semianalfabeți. Cu rare excepții. Emisiunile de divertisment dăunează și ele grav sănătății limbii române, iar telefoanele inteligente trafichează monștri de exprimare.

Un dușman perfid al limbii se poate dovedi și scrisul electronic. Asta în ciuda faptului că există autocorector, că există multe „scurtături” pentru a-l face mai ușor. Scrisul electronic nu depozitează informație, ci o scrie/descrie. Scrisul de mână sedimentează cunoștințele noastre de gramatică în reflexele noastre profunde. Am observat asta pe degetele mele, ca să zic așa, fiindcă nu mai scriu de mult de mână.

Cum se strică o limbă?

Eu nu cred că, în sine, o limbă se poate strica. Ea doar sărăcește și își pierde din nuanțe, ba chiar îi apar tot soiul de griuri. Luăm act de faptul că limba tinerilor și nu numai devine tot mai săracă, dar poate că așa percepeau și generațiile mai vechi entropia limbii române. Pe de altă parte, asistăm la proliferarea a ceva mult mai grav decât ignoranța și incorectitudinea —  vulgaritatea. Și că, asemenea unei persoane înstrăinate de propria-i esență, limba se nevrozează, devine tot mai irațională, mai schizoidă, mai isterică. De parcă nu ar mai fi parte a ființei noastre lăuntrice. Așa, ca o constatare de la catedră, aș adăuga și că limba română se golește tot mai agresiv de referințele culturale, de expresiile latinești sau franțuzești care, până nu de mult, aveau ceva de odicolon interbelic.

Cum se repară/reface/recondiționează o limbă?

Poate că neuronii limbii nu mor doar prin siluirea gramaticală a limbii. Ei mor și când mesteci limba de rumeguș a propagandei, a corectitudinii politice sau limba multinaționalelor. Miracolul face ca, odată cu fiecare nou cititor de literatură, o parte din limba ce se stinge aiurea chiar renaște în acel cititor. E de ajuns să te prindă febra cititului și, încetul cu încetul, descoperi o minunată limbă română. Și, ca să dau doar două nume de scriitori contemporani care, cu fiecare carte a lor, reinventează limba română, mă gândesc la Șerban Foarță și la Mircea Cărtărescu. Șerban Foarță este scriitorul contemporan care forează cel mai adânc și mai precis în adâncul limbii române, iar Mircea Cărtărescu a dăruit limbii române, prin cărțile sale, cea mai întinsă catagrafiere a vocabularului ei; biologie, chimie, anatomie, fizică, neurologie, fiziologie, astronomie ș.a.m.d.  

Cînd sunt ireparabile pagubele aduse unei limbi?

Atunci când Academia impune norme fără noimă. În 1993, când Academia Română a făcut o nouă reformă și s-a trecut la scrierea cu „â” din cei doi lingviști prezenți, unul a votat împotrivă, iar celălalt s-a abținut. Cum știi foarte bine, o parte a presei românești continuă să ignore acest lucru.

E mai ușor să repari sau să strici limba română?

Dacă îmi permiți o comparație deloc pioasă, ba chiar frivolă, aș spune că, asemenea Janei din celebrul cântec de mahala, limba se transformă. Ea nici nu se strică, nici nu se repară. E greu să o repari și prin lege. Astfel, în 2006, Parlamentul României a votat o lege privind „utilizarea codificării standardizate a setului de caractere în formă electronică”. Legea nr. 183/2006 se referă la obligativitatea scrierii cu diacritice a textelor oficiale, iar cei vizați de lege sunt notarii și instituțiile publice. Nerespectarea folosirii diacriticelor ar conduce la amenzi între 3000 și 5000 de lei. Dură lege! Numai că, trebuie să recunoaștem, e una dintre legile cele mai pline de umor, desigur involuntar. Mai ales că ea nu a fost aplicată niciodată unei instanțe publice, unei instituții sau vreunui notar dintr-un motiv tipic românesc: nu a fost niciodată urmată de necesarele norme metodologice.

Cînd se vorbea/se vorbește mai bine în românește: în democrație (fie ea și democrație originală) sau în dictatura comunistă?

Limba oficială a dictaturilor e una săracă, lemnoasă și amenințătoare. De fapt, e o limbă fără suflet, lipsită de empatie — adică indiferentă la modul afectiv față de interlocutor — și, mai ales, schizoidă. Când spun asta, mă gândesc la limba română a propagandei ceaușiste ce descria o realitate nu diferită de realitate, ci opusă realității. Dar care, în același timp, era limba unei liturghii profane al cărei suprem zeu era, evident, Ceaușescu. Iar artizanul textier al acestei adorații deșănțate a fost Adrian Păunescu. El este autorul celebrelor formule nord-coreene „Mândră corabia, meșter Cârmaciul”, „Patria, cabinetul de lucru al tovarășului N.C.”, „Geniul Carpaților” etc. Păunescu a făcut saltul calitativ de la banalele slogane „Stalin și poporul rus libertate ne-au adus” sau „Luca, Ana și cu Dej bagă spaima în burgheji” la aceste, să recunoaștem, măiestrite hiperbole. Păunescu, poate mai mult decât teribila lui înzestrare poetică, avea geniu de om politic. El a modificat total limba propagandei ceaușiste  pe care a făcut credibilă și, prin Cenaclul Flacăra, seducătoare. De fapt, dacă ne gândim bine, românii au auzit cum le vorbesc pe viu doar două persoane: pe Ceaușescu și pe Adrian Păunescu. În rest, nimic. Românii care au trăit atunci nu știau nici măcar ce voce aveau prim-miniștrii sau, măcar, miniștri mai importanți. Sistemele totalitare sunt logocentrice în sensul că realitatea este validată de cuvânt, și nu invers. După cum accesul public la cuvântul politic este monopolul absolut al Liderului. Nu știu dacă ipoteza mea e valabilă, dar eu cred că accesul liber la cuvânt al lui Adrian Păunescu s-a datorat capacității sale de a-l resitua pe Ceaușescu într-o nouă limbă, diferită față de cea a stalinismului dejist. În plus, Păunescu era genial în a crea false probleme pe care le rezolva cu și mai false soluții. El îndemna tinerii să aibă curajul de a fi comuniști, așeza subtil mândria de a fi român în plăcinta delirantă a omagiilor pentru conducătorul iubit, iar învoirea de a purta blugi era semnul definitiv al libertății tinerei generații. Toate acestea însă fără puterea hipnotică a verbului și a muzicii ar fi fost imposibile.

Cât privește limba vie din comunism, aș spune că principala ei virtute era subînțelesul, aluzia, „șopârla”. Cred că pentru generațiile recente, cuvântul „șopâtlă” e complet fără sens. Era un mod de a fi și în conversația de fiecare zi, și la teatru, și în literatură. În ultimii patru ani de ceaușism am fost redactor la editura Facla din Timișoara și știu foarte bine cât de supravegheat era cuvântul. Cred că, paradoxal, a fost perioada de glorie maximă a limbii române îngrijite, creative, suple și expresive. Asta fiindcă o asemenea formă de expresivitate era percepută ca o rezistență față de griul limbii oficiale, de fapt al realității de fiecare zi.       

Ce a făcut libertatea cu limba română? Sau, de fapt, ce face limba română în libertate?

Îți amintești, dragă Cristi, de peisajul luxuriant al presei din Timișoara din primii ani de după Revoluție? De fapt, zecile de publicații din România de atunci erau mai puțin expresia unei vocații jurnalistice. Presa de atunci satura, pe de o parte, o foame disperată de scris, de vorbit, de povestit, pe de altă parte exorciza răul din noi. Cuvintele erau încă impure, exact după chipul și asemănarea noastră. Poate că din această cauză societatea refuza cu obstinație nuanțele și se polarizase iremediabil între „noi” și „ei”. Apoi, în cronologia mișcărilor tectonice ale limbii, au apărut computerul, internetul și telefonul inteligent care au adus cuvinte noi, scurtături, imagini în limbă.  

Unde este, în democrație, cel mai tare agresată limba română? Sunt trepte, niveluri ale agresiunii sau e o agresiune continuă? Sau e și-și?

Limba română postacă este cea mai agresivă. Hackerii și hater-ii nu au nicio grijă față de toate toxicitățile de limbă fiindcă ei sunt, de regulă, anonimi. Cred că agresiunea cea mai insidioasă vine dinspre divertisment. Fenomenul Vacanța Mare, de pildă, care s-a bucurat de o imensă popularitate, a produs distorsiuni mai ales în rândul adolescenților. La vârsta revoltei și a negării, adolescenții nu gustă doar umorul, satira, ci înțeleg  (vor să înțeleagă) și că prostia, analfabetismul și vulgaritatea nu sunt chiar atât de grave de vreme ce provoacă râsul. Sigur, televiziunile comerciale trăiesc din asemenea emisiuni și nu cred că li se poate reproșa ceva. Observ doar că un post comercial cum este DIGI 24 are o excelentă emisiune de cultivare a limbii susținută de Radu Paraschivescu.

Ce este limba română pentru tine, dragă Marcel?

Ei, asta da întrebare. Well —  ca să încep cum îi șade bine oricărui contemporan recent — mai întâi, cred că este o muzică pe care o ascult atent în fiecare zi. Asta fiindcă scriu în fiecare zi pentru presă, pentru universitate sau pentru diversele mele colaborări. Cum știi, de aproape patru ani, la Radio Timișoara, susțin zilnic o rubrică dedicată limbii române. În fiecare zi, îmi invit ascultătorii să fie atenți la felul în care vorbesc și scriu, iar cel mai important lucru pe care îl spun mereu este faptul că e firesc să greșim. Și, spre a fi mai convingător, vorbesc și despre greșelile mele. Spre deosebire de iluștrii mei predecesori de la microfonul rubricii, eu încerc să mă adresez publicului larg, omului obișnuit, nu specialiștilor. Drept pentru care nu mă refer la teorie decât când este strict necesar. Și să nu am un ton profesoral și inchizitorial, de parcă o banală greșeală de exprimare sau de scris ar fi o dramă cosmică. Oamenii trebuie să iubească limba, cuvintele, povestea lor, nu să se raporteze la ea ca la un rebus inabordabil și răzbunător. Din pricina asta, de pildă, nu gust deloc filmulețele ale în care persoane fără educație sunt întrebate ce înseamnă diferite cuvinte mai mult sau mai puțin dificile.

După cum le explic ascultătorilor că limba română a compunerilor din școală, cu fraze lungi și o solemnitate ridicolă, nu e un standard de frumusețe. O limbă frumoasă este, în opinia mea, una ce se pliază pe gând, pe idee, este simplă și firească.  

Dar, mai ales, limba română înseamnă, pentru mine, lichidul amniotic în care au stat cele două cărți de poezie ale mele: Ochiul inimii (1988) și Bicicleta van Gogh (1999).

Pe piața actuală a limbilor – să îi spunem așa, chiar și cu riscul de a provoca mai multe crampe intelectuale progresiștilor și neomarxiștilor – există, crezi, limbi care, în mod evident, sărăcesc limba română și limbi care, în mod evident, o îmbogățesc? Sau poate că problema nu se pune chiar în acești termeni?

O să te miri poate, dar eu văd în valul de anglicisme ce pătrund în limba română un câștig, dar împărtășesc și ideea regretatului George Pruteanu cu privire la adaptarea unor grafii la limba română. Ca să dau câteva exemple, mi se pare mai firesc să scriem „sait”, nu „site”, „a șerui”, nu „ a shareui”. Mă enervează însă faptul că nu mai avem frizeri sau coafeze, ci „hair stylist”, că secretarele se numesc „asistant manager”, nu înțeleg nimic din păsăreasca ierarhiilor din multinaționale.

Mass-media și social-media ajută o limbă sau o stafidesc?

Gustativ, nu aș folosi „stafidesc” fiindcă stafidele sunt dulci, dar imaginea vizuală e potrivită pentru social-media. Observi că nu avem un cuvânt românesc pentru asta? Apariția presei online (alt cuvânt naturalizat și în grafia on-line) a determinat fenomenul accelerării sociologice, adică al unei modificări de roluri pe piața media: presa clasică este tot mai anemică, accesul publicului la știri poate fi și în timp real, cititorii produc informații, comentariile pot complini articolele etc. Mi se pare de bun augur că, nu de puține ori, reproșurile ad hominem  se referă la greșelile de scris. Facebook-ul e un spațiu simbolic aparte fiindcă el nu este doar locul cu pisici, imagini din concedii, priveliști anatomice în costum de plajă, ci și reverii lirice ce se exprimă sub forma unor numeroase puncte de suspensie. E locul în care „te pup” se scrie „te poop”, ba chiar cu mai mulți „o”.  Dar, ca și în cazul reacțiilor de pe paginile unor publicații online, e locul unde nu se mai folosesc majusculele și nici chiar punctul. Apropo de o asemenea simplificare, marele nostru lingvist Alexandru Graur propunea eliminarea literelor mari, a majusculelor. Argumentul său continuă să fie logic: prin eliminarea literelor mari, tiparul economisea 25 de caractere fiindcă, în acest fel, și mașinile de scris, și cele tipografice renunțau la 25 de caractere. Dar propunerea lui nu renunța la marcarea majusculelor fiindcă acestea urmau a fi semnalate cu ajutorul unui semn tipografic: o steluță sau un pătrățel. După modelul telegramelor agențiilor de presă care, de asemenea, la un moment dat, nu foloseau litere mari în text.  

Și, în aceeași direcție; video-puterea strică mai mult și (vai!) mai rapid și mai eficient o limbă decît o poate face, decît a făcut-o civilizația textului scris?

Strică, evident, dar și unifică. Mă refer aici mai ales la faptul că subdialectul bănățean vorbit de unele comunități izolate din Serbia a suferit un puternic aggiornamento. În oglindă, anii de comunism în care programul TVR a fost redus la două ore, între 20 și 22, au însemnat o puternică influență a limbii sârbii în această parte de țară mai ales în limbajul sportiv, dar nu numai. Fenomenul se numește aculturație și se referă la modul în care o cultură inferioară preia elemente ale unei culturi superioare.

Când / cum a început să te enerveze faptul că limba română e agresată, că e tot mai prost vorbită și/sau scrisă?

În 1983, după stagiul obligatoriu de profesor de țară, am ajuns corector la ziarul „Drapelul roșu”. A trebuit să pun mâna pe carte și mă confrunt corp la corp cu limba română. Da, o înfruntare la propriu fiindcă o greșeală cu iz politic ar fi însemnat concedierea mea fără drept de apel. Îmi aduc aminte și acum cu fior de niște „sentimente încălțătoare” pe care timișenii le-ar fi nutrit față de Nicolae Ceaușescu, de un președinte al „Republicii Elena” care își manifesta admirația față de Elena Ceaușescu sau de o greșeală teribilă a jurnaliștilor din Arad care au lăsat titlul „Schimb de masaje între tovarășul Nicolae Ceaușescu și Yasser Arafat”. Cititul devenise o traumă greu de dus fiindcă, practic, nu urmăream sensul, ci literele.

Din 1986, am început munca de redactor la editura „Facla”, cum am spus, iar această postură a însemnat pentru mine experiența aprehendării textului asemenea unui cenzor. Care, în primul rând, trebuia să fie atent la „șopârle”, adică la acele subînțelesuri în răspăr cu politica oficială. Deși eram fericit că am scăpat de munca stresantă și de noapte de la corectură, ca scriitor, am resimțit cu acuitate că limba română fusese arestată, că era prizoniera unui sistem ce privea cuvântul ca pe un virtual trădător.      

După 1989, când am început să predau la Jurnalism, mi-am dat seama că rolul limbii în jurnalism ține nu doar de raportul corectitudine vs. greșeală gramaticală ci și ceea ce aș numi competența lingvistică. Mă refer la greșelile de semantică, de regim, de editare a textului, de manipulare prin anumite sinonime „fierbinți” etc.

Și ce ți-ai promis că vei face în acest sens? Ce ai vrea să faci, ce ar trebui să faci?

În primul rând, atunci când Profesorul Mihai Coman — cel care a așezat pe picioare învățământul jurnalistic universitar — mi-a cerut un capitol pentru primul manual de jurnalism, am socotit că e util să scriu despre greșelile frecvente din presa noastră și să le explic sumar: de ce unele virgule sunt puse aiurea („Cine se scoală de dimineață ajunge”), când se scrie „într-una” și când „întruna”, de ce se scrie „nu fi”, cum e cu „proprii” și „propriii”. De fapt, erau lucruri pe care studenții ar fi trebuit să le știe din clasa a VII-a.

Apoi am avut o emisiune la TVR Timișoara, iar mai recent, cum am mai spus, am o pastilă de aproape 3 minute la Radio Timișoara de mai bine de 5 ani. Acum doi ani, la editura Universității de Vest, am scos o carte cu 365 de rubricile de la radio, pe care am intitulat-o Limba română pentru începători. De la 14 la 101 ani.   

Nu e o confruntare inegală aceasta – să te lupti cu armele rațiunii, ale logicii, pentru limba română, în condițiile în care limba română e vorbită, cu impact masiv, de oameni mediocri, proști, ticăloși, într-un context de mare, tot mai mare dezordine semantică și gramaticală?

Ba da. Dar merită. Sunt mulți, mulți români care se uită la limba română asemenea unui copil care privește, prin vitrina unui magazin de instrumente muzicale, un pian la care a visat mereu să învețe să cânte.

notă: acest interviu a fost publicat, în premieră, în revista RAMURI.