C. Pătrășconiu. Interviu Mircea Vasilescu: Patrioții iubesc cu adevărat cultura română?

Dialog realizat de CRISTIAN PĂTRĂȘCONIU.

Patrioții iubesc cu adevărat cultura română?

Ar trebui întrebați ei, nu? Dar mă tem că ar fi complicat: cine sunt, de câte feluri, ce se (mai) înțelege prin „patriot” și „patriotism”? În ultima vreme, de pildă, observ la mulți politicieni români cum își umflă piepturile și vorbesc despre națiune, patrie, interesul național, despre bogăția resurselor noastre, cam în aceiași termeni în care se vorbea pe aceste teme în plină epocă național-comunistă, în anii 1980. Cu diferența că acum suntem în Uniunea Europeană și trăim într-o lume deschisă și globalizată, dar liderii noștri politici găsesc de cuviință să-și îndrepte gloanțele patriotice tocmai spre Uniunea Europeană (care „se amestecă în treburile noastre interne”), spre multinaționale (de care noi ne-am rugat, după căderea comunismului, să investească în România) ș.a.m.d. Or, mi se pare că ăsta e un patriotism de paradă, văr primar cu naționalismul ignorant. Mi se pare că despre patriotism nu prea s-a discutat serios în ultima vreme: compromis în vremea comunismului („Ceaușescu își iubea țara și poporul” – auzim încă destul de des, dar cine rostește asta uită că a făcut țara praf și a obligat poporul să îndure cele mai crunte lipsuri, scoțându-l în afara civilizației), termenul „patriotism” e mai degrabă evitat, „uitat”, neglijat etc. Sau supraviețuiește în discursul public prin clișee și stereotipii din gama Festivalului Național „Cântarea României”. Care se abat, desigur, și asupra culturii. Dar n-aș vrea să spun mai mult despre asta (căci ar fi o discuție lungă și complicată). Cred că întrebarea ta pornea de la titlul cărții mele, Cultura română pe înțelesul patrioților. Îmi recunosc, în alegerea titlului, un mic puseu de provocare și de marketing: am vrut să „atrag atenția”. Recunosc și influența unui titlu al lui Roger Scruton, Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți (de fapt, de-aici mi-a venit ideea, am „copiat” structura titlului). Dar, dincolo de asemenea mărturisiri, am vrut să sintetizez în titlu întrebarea de bază de la care a pornit scrierea acestei cărți: multă lume vorbește despre cultură cu mîndrie, festiv, curg râuri de vorbe frumoase și de emoții despre „adevăratele valori” ale noastre (care sunt, desigur, scriitorii, artiștii, savanții etc.); am bănuiala (am scris și în carte) că, dacă s-ar face un sondaj cu întrebarea „iubiți cultura română?”, ar ieși sută la sută „da”. Și-atunci, dacă o iubim atât, ce facem pentru ea?

În ce forme patriotismul poate să dăuneze unei culturii, culturii române în mod particular?

În forma demagogiei și a vorbelor goale și a limbuției sentimentaloide care-i apucă pe politicieni, primari sau simpli cetățeni la ocazii: apar lacrimi în colțul ochiului, exclamații meditative („băi, ce genial a fost Eminescu!…” sau „marele nostru Brâncuși, plecat desculț dintr-un sat să cucerească lumea cu arta sa!” etc.), dar între timp patrimoniul cultural se degradează, faptele și măsurile concrete lipsesc. Totul rămâne la nivel de discurs. Ăsta nu e patriotism, e simplă vorbărie. Mi se pare, din nefericire, că vorbăria predomină în societatea noastră.

În raport cu cultura română există, crezi, un verb mai adecvat decît ”a iubi”?

Cu siguranță există multe verbe și n-aș vrea (nici putea) să le „arbitrez” și să dau verdicte privind adecvarea. În cartea mea am încercat să atrag atenția asupra verbului „a face”. Bine, iubim cu toții cultura română, ceea ce e foarte frumos din partea noastră. Dar ce facem pentru ea? Societățile liberale și democratice moderne (care, din secolul al XIX-lea încoace, ne-au fost modele) au arătat clar ce trebuie făcut: instituții solide și reguli clare pentru a sprijini cultura.

De ce cuvîntul ”cultură” – des pronunțat – este înțeles atît de diferit? De ce, vorba lui Ion Iliescu, nu aveam ”o atitudine consensuală” cu privire la acest cuvânt?

Doamne ferește de „atitudine consensuală” cu privire la semnificațiile termenului „cultură”! Dacă toți am înțelege același lucru prin „cultură” sau „artă” sau „literatură”, n-am face decât să semnăm certificatul de deces al acestor domenii care, de câteva milenii încoace, înfrumusețează și îmbogățesc destinul speciei umane. În ultimul capitol al cărții, am încercat să schițez – rapid și fără pretenții docte – accepțiile termenului „cultură”. Într-un studiu mai vechi, cineva a inventariat 185 de definiții ale termenului „cultură” (iar între timp au apărut și altele). Desigur, orice om de bun simț ar pune întrebarea: și-atunci noi ce să mai înțelegem, ce e, de fapt, cultura? Bună întrebare, greu (spre imposibil) de dat un răspuns simplu. Așa că i-aș spune omului de bun simț următoarele: în zilele noastre (altădată era altfel, în viitor va fi altfel) pentru unii, sub umbrela numită „cultură” pot intra doar Homer, Dante, Bach, Shakespeare, Van Gogh, Eminescu și alții, de același calibru; pentru alții cultura e „peste tot” – în gastronomie, în felul de a ne îmbrăca, în atitudinile și comportamentele noastre; pentru unii, cultura e o listă a marilor creații ale spiritului uman, validate în timp; pentru alții, cultura e tot ceea ce „creează sens” în viața speciei umane. Așadar, să ne bucurăm că prin „cultură” putem înțelege atât de multe, să nu ne propunem niciodată să ajungem la o singură definiție, simplă și clară, ci să încercăm să înțelegem tocmai diversitatea, disputa de idei, mersul în echilibru printre atâtea sensuri, opere, creații, culori, forme, idei… Să le lăsăm cercetătorilor și „academicilor” plăcerea (și datoria) de a dezghioca și lămuri conceptele și definițiile, iar noi să ne bucurăm de toate formele de exprimare ale culturii, ferindu-ne cât putem de „consens”…

Și mai mult: de ce sunt așa de complicate lucrurile în cultura română?

Am scris Cultura română pe înțelesul patrioților pornind de la o enervare (cum ziceam: „dacă o iubim atâta, ce facem pentru ea?”) pe care mi-am domolit-o cu oarecare umor și seninătate. Și, avansând, mi-am amintit de o replică celebră (sunt ploieștean, deci caragialian, Bibicule…): „e vițăvercea”. Îmi vine să spun, așadar, că lucrurile nu sunt complicate, sunt de o tristă simplitate: cultura noastră e slab finanțată, politici culturale pe termen mediu și lung nu avem, așa încât „scapă cine poate”, ținta pentru multe instituții culturale e supraviețuirea. Pe de altă parte, „complicațiile” ne omoară viața de zi cu zi pentru că, în treizeci de ani, n-am reușit să înțelegem și să aplicăm niște lucruri simple, deja existente și funcționale în alte țări/culturi din care ne tot inspirăm de un secol și mai bine, dar niciodată pînă la capăt: vrem să fim acceptați în ansamblul culturilor europene? Suntem în stare să construim instituții moderne și politici publice în domeniul culturii? De-aia zic: în cultura română, lucrurile par complicate pentru că ne pierdem vremea, de decenii, cu „daraveri de clopotniță”, cum zice Caragiale: de exemplu, ne lamentăm că „nu se mai citește”, dar nu facem mai nimic pentru a-i determina pe tineri să citească; s-au tot anunțat, peremptoriu, „moartea culturii” și „manelizarea țării”, dar între timp s-au dezvoltat o mulțime de proiecte culturale făcute de ONG-uri (de pildă, fenomenul foarte interesant al teatrului independent ori diverse proiecte de protejare/restaurare a clădirilor de patrimoniu ori mulțimea de festivaluri de tot felul și altele), adesea cu bani puțini și entuziasm mult, care arată că lucrurile pot fi, de fapt, simple și clare. Le complică – paradoxal – Statul: pentru că n-a elaborat politici culturale, pentru că legislația e greoaie (faceți un decont la Ministerul Culturii pentru vreun proiect cultural și-o să vă vină brusc gândul să vă apucați de altceva…), pentru că repetă de decenii refrenul „țara e săracă, nu putem da mai mulți bani pentru cultură”, dar n-a găsit cu cale să stimuleze (tocmai pentru a scăpa de povară…) sponsorizarea, mecenatul și donațiile de la cetățeni.

Ce este ”marea dezordine culturală”?

E formula pe care am găsit-o pentru a exprima peisajul cultural românesc actual: libertatea de exprimare câștigată după căderea comunismului a avut drept consecință o producție culturală interesantă și diversă; presa culturală (tipărită) n-o duce prea bine, dar în mediul online s-au dezvoltat destule site-uri și bloguri pe teme culturale; pe de altă parte, dezbaterile pe teme culturale duc adesea doar la reacții emoționale și afișări de orgolii rănite, disputele de idei și argumente sunt tot mai puține. „Ceva nu se leagă”. Aș adăuga faptul că accesul la bunuri culturale este complicat pentru vreo jumătate de țară: nu există, bunăoară, librării decât în marile orașe, iar două treimi din cifra de afaceri a comerțului cu carte provine din București; în comune și orașe mici nu mai există nici măcar chioșcuri de ziare. În schimb, „discursul iubitor de cultură” proliferează, ca și lamentările pe tema „nu se mai citește”; de acord, dar cum ar putea citi niște oameni care nu au acces la cărți? „Tinerii stau pe net în loc să citească”, se aude cîte-un glas acuzator; și nu-i normal? Accesul la internet e mai bun decît accesul la carte: internetul a ajuns în casele oamenilor și sub nasul copiilor, pe smartphone, chiar și în comunele mai depărtate; în schimb, ca să-și cumpere o carte, un tînăr de la țară trebuie să facă un drum „la oraș”. Și nici bibliotecă nu mai are – nici în comună, nici la școală. Între timp, elitele intelectuale (și au și ele dreptatea și misiunea lor) deplîng starea culturală a nației și dau vina (fără ecou) pe stat, pe minister, pe politicieni… „Marea dezordine culturală” e, așadar, amestecul acesta între emoții abundente și eșecuri practice, din care un simplu cetățean iubitor de cultură nu pricepe mare lucru.

Cum e cultura română – cantitativ, în marile sale date & statistici?

Din 2005 încoace, în fiecare an apare un Barometru cultural, realizat de Institutul Național de Cercetare și Formare Culturală. Sunt multe date în el și pot fi urmărite în succesiunea ultimilor ani, aducîndu-ne cu picioarele pe pământ. Nu stăm catastrofal, nu suntem „ultimii din Europa”, cum se tot spune, dar nici nu reușim să facem marele pas către o cultură modernă, către un sistem funcțional care să ajute cultura să se dezvolte (nu doar să supraviețuiască) și să-i convingă în timp, pe oameni, că prin cultură crește calitatea vieții și sporește coeziunea socială. Cu infrastructura culturală, de exemplu, nu stăm atât de rău în orașe, dar stăm foarte prost în orașele mici și la țară. Dau un singur exemplu (a propos de preocuparea pentru lectură și de tristețea noastră că „nu se mai citește”), pe care îl extrag din carte (cu scuzele de rigoare că mă autocitez): „Conform bazei de date TEMPO a Institutului Naţional de Statistică, în 2016 existau în România, în total, 9832 de biblioteci (faţă de 16 665 în 1990), dintre care 2304 erau biblioteci publice (faţă de 4458 în 1990). În 2016, erau 3 432 770 de cititori activi ai bibliotecilor (faţă de 4 261 725 în 2011 – nu există date mai vechi în TEMPO)”. Așadar, numărul bibliotecilor s-a înjumătățit. Iar cele care încă există nu prea au bani pentru achiziții de cărți sau pentru alte activități (căci, în diverse țări europene, bibliotecile publice sunt mici centre culturale – mai ales în localitățile mici – care organizează lecturi, conferințe, expoziții și altele…). Statul român n-a avut nici un mare proiect de modernizare a bibliotecilor (a existat, în schimb, proiectul „Biblionet” finanțat de Fundația „Bill & Melinda Gates”). Așa că îmi vine să spun și eu, emoțional: uite că avem niște date și statistici; și la ce ne ajută, dacă nu facem nimic? Dar problema mea e alta: ne lipsesc multe date și statistici. Am un mic capitol în carte care se intitulează „Cât costă cultura română?” și care începe așa: „Nu știm”. N-am găsit date, oricât m-am străduit. (Iar dacă aceste date există și nu le știu eu, îmi fac cu plăcere mea culpa). Nu de alta, dar cultura nu e o „cheltuială”, așa cum se crede îndeobște pe la noi, ci o investiție pe termen lung care aduce prosperitate și construiește comunități umane viabile. E plină Europa de exemple ale unor orașe sau regiuni care s-au dezvoltat prin cultură și datorită culturii. Există și o disciplină academică numită „economia culturii”, care la noi – din câte știu – nu se predă în nici o universitate. Dar, ca să revin la întrebare: nu stăm atât de rău cantitativ, dar ne lipsesc unele date și statistici. Și, mai ales, ne lipsește (la nivelul demnitarilor Statului, dar și la nivelul opiniei publice) atitudinea normală față de date: statisticile sunt bune nu pentru a scrie editoriale pe tema „vaaai, stăm prost, suntem ultimii din Europa”, ci pentru a oferi o bază pentru politici publice. Datele și statisticile ne arată problema, noi trebuie să găsim soluția. Iar dacă m-ai întrebat de date și cifre, nu mă pot abține să nu ofer și asta: în 30 de ani, am avut 27 de miniștri ai Culturii. Curat stabilitate și iubire de cultură, coane Fănică…

Cum valorizezi, cît contează – în bine? mai degrabă în rău, nu? – ”greaua moștenire”?

Mi se pare că predomină încă, în spiritul public, ideea că „Statul trebuie să se ocupe de cultură”. Asta e, după părerea mea, principala ghiulea pe care ne-o ține încă agățată de picior „greaua moștenire”. E adevărat, în Europa continentală (spre deosebire de Marea Britanie), cultura e finanțată și sprijinită în primul rând și în cea mai mare parte de autoritățile statului. Dar acest model nu prea mai funcționează, e nevoie tot mai mult de implicarea cetățenilor, pentru că artele și cultura nu sunt „ale statului” sau „ale țării”, ci ale lor, ale cetățenilor. Dacă, de pildă, cetățenii dintr-un oraș vor să aibă un teatru sau o filarmonică, e în primul rând datoria lor să facă tot ce pot pentru a ține în viață astfel de instituții culturale. (Nu-mi spuneți că sunt „idealist”, vă rog, că am nenumărate exemple…). Nu trebuie să aștepte ca Statul să le facă teatru în oraș. Or, asta mi se pare cea mai grea consecință a grelei moșteniri: gândirea de tip Conu Leonida – „treaba statului, domnule, pe el de ce-l avem?”.

Democrația a fost un accelerator de probleme în spațiul cultural sau a acționat mai degrabă în sensul unei frâne?

Văd că ții neapărat să mă „blochezi la mantinelă” cu întrebări conceptuale și pline de dileme. Așa că mă eschivez și zic, pe scurt, așa: democrația a eliberat energii și libertăți, ceea pentru creatorii de cultură (dar și pentru publicul iubitor de cultură) e esențial. Hai să ne bucurăm un pic, ba chiar să ne entuziasmăm: s-au tradus în românește tone de cărți excepționale (iar editurile noastre au făcut, în anii 1990, un amplu gest recuperator, traducînd o mulțime de autori excepționali interziși de cenzura comunistă); teatrele noastre, muzicienii noștri, artiștii noștri au putut și pot, datorită democrației și libertății de exprimare și libertății de circulație de care beneficiem de când suntem în UE, să intre în contact cu artiști din toată lumea, să gândească și să creeze liber, să-și facă proiectele, să se deschidă către lume. E o mare bucurie. După părerea mea, frâna o constituie tocmai autoritățile statului (cu legislație, reguli fiscale și administrative și instituții precare cu tot), care n-au reușit să găsească și să aplice acele măsuri care să stimuleze spațiul cultural. Și să stimuleze – știu, pentru unii sună prost, dar asta e formula consacrată – consumul cultural al cetățenilor. N-avem încă, după părerea mea, un Stat (adică niște politicieni responsabili și decenți și deschiși la minte) care să ne transmită un mesaj de genul: „cetățeni, bucurați-vă de cultură, oricare ar fi forma ei de exprimare”. Și – de ce n-am recunoaște-o? – nici cetățenii nu s-au obișnuit prea ușor cu democrația; care se învață, nu e „un dat”. Se învață și reînvață tot timpul. Dacă nu, se pierde.

Ce e excesiv și ce e deficitar în cultura din România? Nu numai în ceea ce este ea în sine, ci în cum este aceasta etalată?

Mi se pare excesiv „excepționalismul” românesc; e excesivă, într-o bună parte a opiniei publice (dar și printre mulți intelectuali, academicieni etc.), persistența sentimentului că „lumea nu ne înțelege”, deși – între timp – s-au acumulat destule dovezi că, dacă știm să ne exprimăm, „lumea” ne înțelege, ba chiar ne vrea și ne iubește. Și n-am spațiu aici să dau cîte exemple aș vrea și aș putea, așa că dau doar unul (pe care l-am dat și în carte): Mircea Cărtărescu. Are peste o sută de volume traduse în străinătate, a luat premii importante, e considerat (în presa „mare” a lumii care contează) un mare scriitor, e tratat normal – și global – drept un reprezentat strălucit al unei culturi despre care (în multe țări, de către mulți oameni) nu se știa mare lucru. E pentru prima dată în istoria culturii române când unul „de-al nostru” a intrat în elita literaturii mondiale. Cultura română e „etalată”, cum zici, datorită lui Cărtărescu (și datorită altora – pictori, actori, regizori, muzicieni, nu-i pot înșirui aici). Deci, ce e deficitar? Același lucru, dar „pe invers”: sentimentul excepționalismului rromânesc care ne împiedică uneori să ne deschidem spre lume. Întorși spre noi înșine și cufundați într-o criză identitară perpetuă, nu reușim să observăm că, între timp, lumea „ne-a băgat în seamă”, ba chiar ne-a validat. Unii se tem de „globalismul nivelator” care, vezi Doamne, o să ne rupă în bucăți identitatea națională. Nici vorbă (după umila mea părere). Globalizarea are avantaje și dezavantaje (ca orice proces istoric de proporții), dar un lucru mi-e limpede (din cîte am citit, dacă am citit bine): globalizarea oferă șansa afirmării internaționale unor culturi mai puțin cunoscute, cum e și a noastră.

Ce e ”kitul de supraviețuire” pentru o cultură?

Legislație adecvată, măsuri clare și proactive pentru a stimula participarea cetățenilor și a companiilor la viața culturii, reglementări orientate spre viitor.

Occidentalism sau orientalism – ce apreciezi că este mai pregnant în raport cu cultura română?

E o temă lungă și grea și – după umila mea părere – falsă. Pentru că introduce în discuție ceva total antipatic pentru mine (și nu numai pentru mine): maniheismul. E în logica „ori-ori”, iar eu mă străduiesc de o viață să deprind logica „și-și”. Deocamdată, România e în paradigma occidentală (așa cum și-au dorit, de vreo sută și ceva de ani încoace, spiritele noastre cele mai luminate). România e în UE și în NATO (adică în cea mai favorabilă situație din istoria ei). Totuși: cultural vorbind, între „Occident” și „Orient”, România are ceva original de spus. Iar mie mi se pare că tocmai asta are de spus, interesant și nou, Europei (iar Europa înțelege, așa cred): avem și comunități turco-tătare în Dobrogea, și vigoare central-europeană în Banat. Nu-i un noroc istoric? „Pregnant”, în cultura română, este nu să ne înscriem totalmente de o parte sau de alta („occidentalism sau orientalism”), ci să ne bucurăm că putem înțelege „și-și”.

Cum se pune, just, onest, pe hartă o cultură? Care sunt, în această privință, cele mai semnificative exemple de ”bune practici”?

E o întrebare la care am un răspuns simplu la îndemână: așa cum s-a pus pe hartă cultura română de către ICR între 2006-2012. Și așa cum s-au pus pe hartă cultura poloneză (vezi www.culture.pl) și alte culturi „marginale”. Atît cît am putut eu înțelege, e așa: ICR din vremea lui Patapievici a impus bune practici pentru EUNIC, o organizație a institutelor culturale europene, pe care președinția română – asigurată de dl Patapievici – a făcut-o să treacă de la un stadiu informal și ezitant la stadiul de partener al Comisiei Europene, cu buget, proceduri și reguli… Bunele practici, după părerea mea, sunt cele care asigură rezultate. Noi am dovedit – prin ICR, între 2006-2012 – că putem face asta. N-a fost ușor, au existat destule contestări din partea celor care cred că „în afară” trebuie să trimitem doar ceea ce „ne reprezintă” ca națiune. Vă amintiți, desigur, de „poneiul roz” care a declanșat un uriaș scandal. L-am povestit în carte ca pe un exemplu tipic de neînțelegere a „bunelor practici”.

Sunt bani în/pentru cultura română? Sunt bani suficienți?

Pentru cultură, aparent, nu sunt niciodată destui bani. Nici în țări mai răsărite ca a noastră. Dar țările mai răsărite își fac calcule și acceptă realitatea: „putem atât, statul își permite atât, restul depinde de cetățeni”. Cred că ar fi nevoie de reglementări mai bune care să stimuleze donațiile și sponsorizarea.

Ca dilematic de cursă lungă, care crezi că sunt cele mai importante (7? 10?) întrebări despre cultura română la care nu trebuie să le răspundem în regim de urgență, dar pe care este vital să le avem în fața ochilor?

Cred că există o întrebare esențială din care decurg multe altele: în ce fel putem, prin cultură (și prin educație, aș adăuga), să devenim o societate mai bună? Fără un sistem de educație bine pus la punct și fără dezvoltare culturală nu vom scăpa de sărăcie.

Dar soluțiile? Sunt? Le ai, le avem? Le vrem?

Dau un singur exemplu: există, în Parlament, o inițiativă legislativă care urmărește să stimuleze piața cărții (prin reducerea TVA pentru cărți, prin acordarea unor vouchere pentru cumpărarea de cărți elevilor și profesorilor, prin eliminarea unor taxe și impozite pentru librării etc.). Asemenea soluții sunt cerute de multă vreme de oamenii din industria editorială. De ce abia acum se încearcă ceva?

O ultimă întrebare: formulele de rezolvare sau măcar de îndiguire a ceea ce tu identifici drept patologii ale sistemului cultural sunt mai aproape de stat sau mai aproape de indivizi/cetățeni?

Și-și, după cum spuneam. Statul trebuie să susțină în continuare cultura și patrimoniul, asta e limpede. Dar, în timp, cetățenii (și companiile, aș adăuga) trebuie să deprindă ideea că e nevoie și de implicarea lor. Căci cultura face parte din viața de toate zilele, nu e un „monument” pus pe soclu, de care să ne amintim doar la ocazii festive sau când vrem să ținem discursuri emoționante.

notă: interviu publicat în numărul din luna martie al revistei ORIZONT, aici!