C. Pătrășconiu. Un alt fel de sfârșit al istoriei: sfârșitul competenței

Tom Nichols este profesor de securitate națională la US Naval War College; de asemenea, e autorul unor volume importante despre securitatea internațională și politică externă a SUA. Cu doi ani în urmă, prestigioasa Politico Magazine l-a plasat între primii 50 de gânditori americani ale căror idei amprentează puternic politica și viața publică americane.

Tom Nichols avea și un blog (între timp, a renunțat la el) – The War Room. În 2013, a postat acolo primele idei care aveau să ducă la una dintre cele mai apreciate și mai citite & citate volume de eseistică apărute în limba engleză în ultimii ani. Și postarea de pe blog, și articolul care i-a urmat – un text ceva mai amplu decât postarea originară, publicat în The Federalist –, și cartea care avea să devină prin expandarea unora dintre ideile prime și prin adăugarea a multor altora poartă același titlu: Sfârșitul competenței. Un asterisc: volumul (în SUA, publicat în 2017; în România, publicat anul acesta, la Editura Polirom, în traducerea admirabilă a lui Cristian Fulaș) are și un subtitlu care ghidează foarte bine (posibila și, aș adăuga, atât de necesara) lectură a cărții: Discreditarea experților și campania împotriva cunoașterii tradiționale.

Acceptând, ba chiar accentuând ideea că, de-a lungul istoriei, diversele scenarii ale contestării au jucat, sub raportul cunoașterii în sine și în sensul progresului, un rol adesea pozitiv, Tom Nichols indică și argumentează faptul că, în ultimele decenii, mai accelerat în ultimii ani – și, nu întâmplător, odată cu o expansiune fără precedent, în ritmuri ultrarapide la scara istoriei, a noilor tehnologii, dar și în paralel cu succesul tot mai pronunațat al diverselor practici de corectitudine politică ghidate de idealul egalității cu orice preț – formulele radicale de contestare marcheză un timp al istoriei și al cunoașterii fără precedent. Tom Nichols: „am scris această carte pentru că sunt îngrijorat. Nu mai purtăm discuții fondate pe principii și argumente. Cunoștințele de bază ale americanului de mijloc sunt la un nivel atât de scăzut, încât au trecut de pragul «neinformat», l-au depășit și pe cel de «informat greșit», iar acum sunt în cădere liberă spre «în eroare într-un mod agresiv». Oamenii nu numai că dau crezare unor aberații, ci se împotrivesc învățării în loc să renunțe la convingerile lor. (…) nu îmi amintesc să mai fi văzut ceva asemănător“. Și mai clar, tot Tom Nichols: „mai grav, azi mă șochează nu că oamenii resping competența, ci că o fac atât de frecvent, în atât de multe privințe și cu o asemenea furie. Dar poate că atacurile asupra competenței sunt mai evidente date fiind omniprezența internetului, natura dezordonată a conversațiilor din social media sau imperativele ciclului de știri de douăzeci și patru de ore“.

Prin urmare, o trecere radicală de nivel, o „aroganță nefondată, furia unei culturi tot mai narcisiste care nu poate suporta nici cea mai mică aluzie la inegalitate, indiferent de tipul acesteia“, o atitudine profund perdantă, nivelantă, „un colaps alimentat de Google, bazat pe Wikipedia“, o aproape – îmi vine să spun direct, deși Tom Nichols se ferește să folosească un termen de duritatea acestuia (căci urmările sale în istoria modernă sunt teribile) – ură de sine sunt, așadar, câteva dintre notele fundamentale care marchează trecerea – nu evoluția, în orice caz – la noua epocă, una în care, cuvintele sunt ale autorului eseului, „mă tem că suntem martorii sfârșitului idealului competenței“.

Structura pe care Tom Nichols își mixează argumentele care susțin teza sa – e, de fapt, mai mult decât o teză, e o stare de fapt „la zi“ – este una complexă și, în nivelurile de argumentare pe care le propune, cât se poate de convingătoare. Foarte pe scurt, un punctaj minimal în sensul demonstrației eseistului american. a) Refuzul – violent uneori – al competenței are ca punct comun (adesea, ca punct de plecare) convingerea eronată că între un simplu cetățean și un expert (un om care știe să înțeleagă un fenomen complex în articulațiile sale sofisticate, care e în stare să facă o analiză a acestuia) este sau măcar trebuie să fie semnul egal; asemenea proiecții „stimulează un anumit tip de fantezie socială compensatorie, în care oamenii de rând îl depășesc pe profesorul îngâmfat sau pe cercetătorul tocilar prin încăpățânare și ingeniozitate pure“. b) Când X spune că 2+2 egal 4, iar Y spune că 2+2 egal 7, există tot mai des tendința, în acord cu „biasul de confirmare“, ca ambilor interlocutori să li se dea, în mod egal, dreptate; „sintagma se referă la tendința de a căuta informații care doar ne confirmă opiniile, de a accepta fapte care doar ne întăresc explicațiile preferate și de a respinge date care pun sub semnul întrebării ce acceptăm deja ca fiind adevărat“. „Cum a devenit conversația epuizantă“ este titlul unui capitol care detaliază această gravă problemă – care alimentează tensiuni, care le sporesc și care ratează tot mai mult soluții raționale, rezonabile. c) Nivelarea în jos pe care o produc, recurență tot mai deasă, studiile superioare și aroganța de a crede că aceia „care au făcut sau au avut de-a face cu o facultate consideră că sunt egalii educați chiar și ai celor mai proeminenți specialiști și experți“. d) Competența (construită / dobândită) „la botul calului“ – prin intermediul Internetului, în mod indistinct și „pe repede înainte“. Subtilul capitolului care detaliază numeroasele tare ale unei educații – aproximative, profund problematice în realitate – dobândite prin intermediul google-itului este edificator în privința atitudinii lui Tom Nichols față de această chestiune: „cum informația nelimitată ne face mai proști“. Nu e doar o simplă afirmație ce face eseistul american în acest capitol; exemplele care o argumentează sunt numeroase. e) Rateurile, și ele numeroase, chiar ale experților – din varii motive, nu dintre cele mai neînsemnate fiind cele care combină competențele strict tehnice cu acelea ideologice, politice – sunt și ele o cauză puternică a declinului accentual al ideii de competență. f) Noul jurnalism – democratizarea în jos a mass-media provocată de explozia noilor tehnologii, eliberarea presei de mainstream-ul tradițional, cu ideea de responsabilitate publică în registrul cel mult opțional – distruge, rapid și foarte eficient, o țesătură socială (desemnată tot mai des ca fiind „lumea veche“ ) în care meritul, expertiza, competența reprezentau verticale esențiale. g) La limită, criza ideii de competență e egală cu o criză gravă a democrației; iar „sfârșitul competenței“ poate aduce cu sine, rapid, sfârșitul democrației.

Am putea spune, așadar, însă nu fără a detalia puțin, că pregnanta formulă care este totuna cu titlul cărții lui Tom Nicholas – și care, totodată, e echivalentă și cu un diagnostic îngrijorător și dur cu privire la condiția lumii contemporane (occidentale, în sens larg, în primul rând, dar nu exclusiv) – trimite și comunică cu o alta, cu siguranță mult mai faimoasă: anume, cu „sfârșitul istoriei“ a lui Fr. Fukuyama. O mică paranteză: și formula lui Fukuyama debutează public printr-un articol care avea să devină o carte (cu teză amendată și mai ales mult nuanțată de autor însuși în eseuri ulterioare), una de referință pentru eseistica de tip politologic a ultimelor decenii din întreaga lume. Revenind la eseul lui Tom Nichols, „sfârșitul competenței“ este un fel de sfârșit al istoriei, în sensul în care o atare sintagmă desemnează crepusculul unei lumi, al unui timp, al unei prestigioase tradiții.

Pe de altă parte, dacă (măcar în formula inițială), „sfârșitul istoriei“ părea să desemneze ceva tonic, ceva dătător de speranțe, „sfârșitul competenței“, dimpotrivă, nu se cuvine a fi celebrat. În cuvintele lui Tom Nichols: „Sfârșitul competenței este una dintre acele expresii care își proclamă pompos importanța. E un titlu care riscă să-i îndepărteze pe mulți chiar înainte să deschidă cartea, aproape provocându-l pe cititor să găsească o greșeală pe undeva doar ca să-i dea autorului peste nas. Înțeleg reacția, pentru că o am și eu în fața unor asemenea afirmații exhaustive. În viața noastră culturală și literară am îngropat totul înainte de vreme: decența, bunul simț, masculinitatea, feminitatea, copilăria, bunul gust, știința de carte, regulile gramaticale și așa mai departe. Ultimul lucru de care avem nevoie e un nou elogiu a ceva ce nu a murit încă“.

Prin urmare, nu e de rămas în sau la fascinația – casantă – a acestei formule. Să deschidem cartea, așadar! Și să stăm mult în preajma ei. Sunt în ea numeroase idei care (ne) tulbură și care ar trebui să ne dea (mult) de gândit…

P.S. Îmi este imposibil să mă abțin de la acest (chiar de final) paragraf; în plus, e și un act de dreptate să readucem în discuție o referință care este cât se poate de familiară spațiului public românesc și, atât câtă există, mult prea firavei „piețe a ideilor“ de la noi. În Omul recent – carte de răscruce pentru cultura română (apărută cu 18 ani în urmă, în 2001) și, totodată, volum citit la noi cu atât de multă răutate și rea-credință -, Horia-Roman Patapievici anticipează, cu subiect, predicat și demonstrație impecabilă, multe dintre consecințele acestor „timpuri recente“ care îl fac, iată, la aproape două decenii, pe un eseist precum Tom Nichols să fie realmente îngrijorat. Ceea ce s-a întâmplat la noi după apariția acestei cărți, una realmente de răscruce, iar avalanșa de reacții „de demolare“ și, uneori, chiar de linșaj public de care a avut parte Horia-Roman Patapievici (și) în urma publicării Omului recent reprezintă o pată urâtă de obrazul… recent al culturii române.

notă: text publicat în premieră în revista 22, aici!