Cătălin Augustin Stoica: România continuă. Schimbare și adaptare în comunism și postcomunism (fragment)

Fragment din capitolul 2: „Puțini am fost, mulți am mai rămas!“. Bazele sociale ale Partidului Comunist Român

Această dilemă („recrutăm/promovăm în principal pe criterii politice, sau recrutăm în principal ținând cont de merite individuale?“) în politicile de cadre nu este în nici un caz specifică fostelor partide comuniste. Dimpotrivă, dacă ne referim doar la cazul românesc, există numeroase mărturii de la sfârșitul secolului al XIX-lea şi din perioada interbelică cu privire la politicile de personal ale partidelor politice din acea vreme; aceste politici încurajau promovarea pe criterii particulariste (de loialitate politică/patronaj politic), în detrimental unor criterii universaliste (ori meritocratice). După 1990, în ciuda speranțelor multora, practicile corupte de selecție și promovare în funcții publice au reînviat. Sfârșitul anilor ’90 și începutul anilor 2000 au fost marcați de apariția baronilor locali și de o parcelizare teritorială a puterii. Eforturile luptei anticorupție au diminuat puterea acestor baroni, însă victoria a fost temporară. Experimentul eșuat al votului uninominal a deschis larg porțile partidelor politice pentru noii îmbogățiți ai tranziției, oameni de afaceri ce dețineau resursele necesare finanțării campaniilor electorale și ale partidelor din partea cărora candidau. E drept, absența unor mecanisme eficiente de control a finanțării partidelor a facilitat capturarea acestora și ulterior captura statului de către oamenii de afaceri (sau interpușii acestora) care au intrat în politică. Revenirea la sistemul de vot pe listă nu a modificat radical această stare de fapt. Politica și administrația publică româneşti par a fi caracterizate de o stare de cumetrie extinsă, cu foști prim-miniștri care sunt fini ai unor foști șefi de servicii secrete sau ai altor miniștri, cu beizadele numite în funcții ministeriale, cu amante sau partenere plasate în posturi cheie (consilii de administrație ale unor companii naționale), de unde pot sifona resurse pentru partid și concubini, cu foști colegi de liceu sau de facultate situați strategic în sectorul privat, unde le sunt servite contracte cu statul, cu foste vecine de bloc, concitadini sau consăteni promovați în guvern etc.

La momentul scrierii acestor rânduri, echipa guvernamentală aflată la putere (PSD-ALDE) ține agenda publică prin numeroasele gafe ale prim-ministrului Viorica Dăncilă și prin declarațiile stupefiante ale unora dintre membrii săi. Compoziția actualului guvern este însă și rezultatul unor politici de selecție ce au pus accentul nu pe merite și pregătire profesională, ci pe loialitate politică, obediență față de liderii partidelor din coaliție (în special față de actualul lider PSD, Liviu Dragnea) și legături apropiate ale membrilor cabinetului cu cei aflați la vârful conducerii PSD și ALDE. Din nefericire, nici principalul partid de opoziție de la acest moment (PNL) nu pare a străluci la capitolul selecție meritocratică. Și aici există încrengături de relații și cumetrii, finanțatori ajunși la vârful partidului (sau controlând, din umbră, pe unii membri aflați în conducerea sa) ori lideri teritoriali cu alură de baroni. Amploarea problemelor organizaționale interne ale PNL pare a fi mai redusă decât în cazul PSD, însă acest lucru s-ar putea datora simplului fapt că PNL se află încă în opoziție, privându-i astfel pe unii dintre liderii săi de ocazia de a comite gafe similare celor făcute de membrii guvernului PSD-ALDE. Desigur, ca sociolog, nu pot generaliza; fără îndoială că există oameni competenți în aceste partide. Statistic, ar trebui să existe, însă faptul că ei rareori ajung în fruntea formațiunilor politice în cauză semnalează existența unor politici de recrutare și promovare defectuoase.

În fine, semnalez o altă similaritate sau un alt element de continuitate cu trecutul apropiat: obsesia multor politicieni actuali pentru titluri și diplome. PCR, la fel ca alte partide comuniste, era preocupat de pregătirea formală a cadrelor sale. Cei selectați inițial pe criterii de pură loialitate față de partid erau apoi trimiși la diverse școli ori la cursuri de perfecționare, îndeosebi la Academia „Ștefan Gheorghiu“. După 1990, Academia „Ștefan Gheorghiu“ a fost, se pare, în locuită de Colegiul Național de Apărare și de Colegiul Național de Informații, ale căror programe au fost urmate de multe tinere speranțe ale politicii românești, de funcționari, de jurnaliști și de politicieni mai experimentați. Activitatea Colegiului Național de Informații a fost suspendată, dar, alături de Colegiul Național de Apărare, cele două instituții au reprezentat puncte nodale în rețelele din politica românească, un soi de pepiniere ori locuri de recrutare pentru elitele politice și administrative românești post-1990. Desigur, apetența pentru titluri nu  s-a limitat doar la cele două instituții; numeroși politicieni de la nivel central și local, precum și funcționari publici au urmat cursuri de studii aprofundate și mai ales școli postdoctorale în instituții civile de învățământ superior. Unii dintre aceștia au urmat astfel de cursuri întrucât le aduceau beneficii salariale sau le creau oportunități de promovare în carieră, așa cum probabil a fost cazul funcționarilor publici de rang mediu. Alții – foarte puțini, cred – au urmat astfel de școli postuniversitare din pasiune. Pentru alți politicieni, a avea un doctorat era o chestiune de statut, o expresie a obsesiei față de titluri, similară cu obsesia Elenei Ceaușescu. Doctoratele unora dintre actualii politicieni s-au dovedit a fi însă plagiate, dar lucrul acesta, în ciuda oprobiului public, nu le-a afectat în mod semnificativ ori irevocabil carierele administrative și politice.

„O excelentă carte de sociologie, dar si un thriller politic, așa as defini captivantul și atât de urgentul demers al lui Cătălin Augustin Stoica. Aflăm din volumul său cum s-au constituit centrele de putere economică din România postcomunistă, continuitățile, persistente, frustrante, chiar exasperante, cu vechea profitocrație. Din cercetările lui Cătălin Stoica se desprinde o viziune capabilă să explice, coerent și pătrunzător, atâtea dintre adeseori bizarele cotituri și amețitoarele răsuciri care au marcat trei decenii de postcomunism românesc.“ – Vladimir Tismăneanu

„Cele patru studii ce compun acest volum tratează problema continuităților cu trecutul, pe fondul transformărilor pe care le-a cunoscut România în ultimele șapte decenii. În ciuda dramaticelor schimbări prin care a trecut țara noastră în secolul XX, o serie de elemente, practici şi instituții informale au supraviețuit, s-au adaptat şi continuă să genereze efecte şi azi. Recentele scandaluri de corupție din diferite domenii ne relevă existența unei încrengături de relații ori rețele sociale care nu de puține ori își au originea în perioada de dinainte de 1989.

Capitolul 1 tratează, la nivel micro, temele construcției partidului-stat şi ale constituirii unor noi forme de proprietate. Capitolul 2 vorbește despre felul în care istoria defunctului Partid Comunist Român se reflectă în viața politică actuală. Capitolul 3 tratează un subiect încă foarte familiar majorității cititorilor: pilele, cunoștințele şi relațiile. Ultimul capitol abordează specificul noii ordini economice din România post-comunistă.“ – Cătălin Augustin Stoica

 

CĂTĂLIN AUGUSTIN STOICA este doctor în sociologie al Universității Stanford; are două masterate în sociologie – unul la Stanford şi unul la Universitatea Central-Europeană. În prezent este conferențiar la Facultatea de Științe Politice din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative. Între 2007 și 2015 a fost director general al Centrului de Sociologie Urbană și Regională (CURS). A publicat studii pe tema comunismului și postcomunismului în reviste și volume de specialitate apărute în România, SUA, Germania și Polonia.