Câteva citate din Florentin Crihălmeanu și Mircea Păcurariu

Biserica Greco-Catolică din Cluj a rămas orfană alaltăieri, după trecerea la cele veșnice ale Episcopului Florentin Crihălmeanu. Fiind cel mai tânăr episcop catolic din lume, hirotonisit de Papa Ioan Paul al II-ea în 1997, a reprezentat un simbol al acelei epoci – anii postdecembriști numiți de Gabriela Adameșteanu „anii romantici”-, care au abundat în efervescență culturală și o reîntoarcere, sau mai degrabă un nostos, la valorile care au fost suprimate în comunism: deschidere și cosmopolism. Totodată, a fost și un om echilibrat în toate: poliglot, moral și decent, corect și deschis la minte. Deosebit de cult, Preasfinția Sa Florentin ținea conferințe impresionante (ca de exemplu, participările sale în seria de conferințe Medicină, Artă, Cultură din Cluj), și scria scrisori pastorale frumoase, pline de har narativ:

„Prorocii Vechiului Testament vestesc o nouă speranță, o nouă intervenție divină, menită să alunge definitiv «întunericul» pământului. Prorocul Isaia are viziunea venirii lui Mesia ca Lumina ce va străluci în întunericul și în umbra morții din lume. Dumnezeu Însuși va coborî pe pământ și Lumina va răsări oamenilor. Domnul se va întrupa în istoria umană pentru a fi un Dumnezeu cu oamenii: «Emanuel». (Is 9,1; 7,14).

Așadar, Cuvântul divin «aprinde.» Lumina la începutul actului creator, Cuvântul este și Cel care se întrupează pentru a «aprinde» din nou Lumina oamenilor.

Acum să ne oprim o clipă și să medităm asupra începutului actului creației. În acel haos primordial eram cuprinși fiecare dintre noi și eu, cel care urma să mă nasc peste milioane de ani. Trebuie să înțeleg că la originea mea nu sunt eu, ci este Altcineva, care s-a gândit la mine. Începutul meu este darul Cuiva care este mai presus de mine.

Același Cuvânt divin poate face ordine și în sufletul meu și să mă cheme la o viață nouă.”

(Scrisoarea Pastorală la Sărbătoarea Nașterii Domnului, 2020)

„În Biserica noastră Greco-Catolică, mărturia credinţei din timpul regimului comunist constituie un element determinant al identităţii noastre, un tezaur preţios pe care l-am moştenit de la vrednicii noştri înaintaşi în credinţă episcopi, preoţi, persoane consacrate şi laici. De aceea Servul lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea, de pioasă amintire, scria: «Biserica voastră a suportat o mare încercare dobândindu-şi pe drept titlul de Biserică a mărturisitorilor şi a martirilor».” (Scrisoarea adresată cu ocazia aniversării tricentenarului unirii Bisericii Greco-Catolice din România cu Biserica Romei, n.7).

„Crucea şi Învierea Domnului rămâne şi astăzi nucleul de forţă al vieţii Bisericii, dar şi al vieţii noastre personale. Viaţa creştinului este presărată şi astăzi cu numeroase tipuri de persecuţii, ispite şi încercări, care, dacă vom şti să le trăim creştineşte, la lumina Învierii, se vor preschimba în har şi binecuvântare. Să trăim astfel încât să putem afirma şi noi «credinţa noastră este viaţa noastră!» (Card. Iuliu HOSSU).” (Pastorala de Paști, 2009)

Avea un glas profund, care intra în contradicție cu alura sa de băiat tânăr: această fragilitate, reflectând blândețea sa interioară, s-a dovedit, din păcate, reală, fapt extraordinar de trist având în vedere faptul că ar fi putut face atât de multe lucruri bune în continuare. Va fi un personaj căruia îi va fi simțită lipsa din peisajul clujean.

Printr-o coincidență tristă, ieri a trecut la cele veșnice și preotul sibian Mircea Păcurariu, marele teolog și istoric al Bisericii Ortodoxe. Un scriitor prolific și cult, Mircea Păcurariu a scris multe lucrări și studii în domeniul Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, scrierile lui fiind considerate repere în domeniu, iar el însuși fiind considerat un mentor de către generații întregi de teologi, în urma seminariilor și cursurilor de teologie pe care le-a ținut. Premiat în repetate rânduri de diverse instituții prestigioase, Mircea Păcurariu a fost un intelectual modern de mare valoare, erudit și pasionat în același timp, comparat cu Părintele Dumitru Stăniloae, înzestrat și el cu talent narativ:

„Cele dintîi manuscrise copiate pe pămîntul ţării noastre la început în slavoneşte şi apoi în româneşte, au fost texte de slujbă şi de învăţătură bisericească. Tot aşa şi primele cărţi tipărite, în slavoneşte şi în româneşte (Macarie, Dimitrie Liubavici, Filip Moldoveanul, diaconul Coresi etc-), au fost cele de slujbă bisericească. Se înţelege că şi aceia care se osteneau cu copierea manuscriselor sau cu tipărirea de cărţi făceau parte, de regulă, din cler. Primele tipografii au fost înfiinţate tot sub îndrumarea Bisericii; se poate spune că aceasta, prin traducerea şi tipărirea de cărţi bisericeşti în româneşte, a pus bazele limbii literare româneşti, înţeleasă de români. încetul cu încetul, limba cărţilor bisericeşti a ajuns să fie frumoasă, mai mlădioasă, mai plină de expresivitate, mai aproape de limba literară de azi.” (Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol 1, p. 9 – 10)

„Noi îi lăudăm pe Sfinți ca pe purtătorii unor prea înalte lupte și biruințe duhovnicești și ca pe cei ce au întruchipat în ființa lor frumusețea cea nepieritoare. Privim către ei ca la învățătorii noștri pe calea desăvârșirii în Hirstos, străduindu-ne să ne asemănăm lor în credință, în nădejde și dragoste și să le urmăm pilda.

Pe Sfinți îi cinstim, ca pe «prietenii» și «casnicii» lui Dumnezeu (Efes. 2, 19) și ca pe niște frați desăvârșiți ai noștri, care au cunoscut încercările și nevoile vieții pământești iar acum, în aproprierea lui Dumnezeu mijlocesc și se roaga Lui pentru mântuirea noastră. Prin cinstirea sfinților noi sporim, înainte de toate, cinstirea pe care o datorăm lui Dumnezeu.” (Sfinți daco-români și români, p.5)

Dumnezeu să-i odihnească.