Câteva fragmente despre ce înseamnă o viață intelectuală, de A. D. Sertillanges

„Cineva care vrea să își dedice viața studiului trebuie să știe, în primul rând, cum să citească și cum să se folosească de lecturile lui – și mi-aș dori ca oamenii să înceapă să nu mai ignore aspectul acesta!

Prima regulă este să citești puțin. (…)

Nu sugerez nimănui să-și reducă prostește lectura. (…) Vrem să ne lărgim orizontul intelectual, să comparăm perspective și viziuni, să ținem deschisă poarta prin care intră ideile în mintea noastră. Însă mult și puțin sunt antonime doar când au aceeași referință. În cazul nostru, este vorba de mult în sens absolut, întrucât munca pe care o va avea de făcut cel care vrea să înceapă o viață a studiului este vastă; iar de puțin, în sens relativ la șuvoiul de lucrări scrise care, chiar și în cele mai specializate domenii, ne inundă astăzi bibliotecile și mințile.

Ceea ce interzicem este pasiunea pentru citit ca obicei incontrolabil, intoxicarea minții printr-un exces de hrană intelectuală, lenea deghizată care face ca familiarizarea cu gândirea altor autori să fie preferabilă efortului personal de a gândi.” (p. 146)

„Trebuie să citim inteligent, nu orbește, purtați de pasiune. Trebuie să ne îndreptăm spre cărți așa cum femeia care îngrijește căminul se îndreaptă spre piață: după ce și-a stabilit meniul pentru ziua respectivă. Mintea cu care merge la piață nu este mintea cu care se va duce seara la film. Mergând la piață, nu se gândește la distracție și nici nu plănuiește să rămână cu gura căscată în fața minunățiilor care îi vor ieși în cale, ci are în vedere cum să-și organizeze și să-și îngrijească mai bine gospodăria.

Cititul necumpătat amorțește mintea, nu o hrănește. Mintea devine treptat incapabilă de reflecție și concentrare și, prin urmare, incapabilă de a mai produce ceva; devine extrovertă pe interior, dacă mă pot exprima astfel, ajunge sclava propriilor imagini mentale, fluxului și refluxului de idei pe care și-a fixat, cu atâta zel, atenția. Această desfătare incontrolabilă este, de fapt, o fugă de sine; detronează inteligența din funcția sa și îi dă voie doar să urmărească punct cu punct gândurile altora, să fie cărată de curentul de cuvinte, pagini, capitole, volume.” (p. 147)

„Ca să rezum: să nu citești niciodată ceea ce poți gândi; să citești doar ceea ce servește scopului pe care îl urmărești; și să citești puțin, astfel încât să nu-ți risipești liniștea interioară.” (p. 149)

„Sursa cunoașterii nu se află în cărți, ci în realitate și în gândire. Cărțile sunt indicatoarele; drumul e mult mai vechi și nimeni nu poate merge în căutarea adevărului în locul nostru.

Nu ceea ce spune un autor contează pentru noi, ci ceea ce este în realitate. Mintea noastră nu trebuie să repete, ci să înțeleagă – adică, trebuie „să luăm cu noi”, cum-prehendere, trebuie să asimilăm ceea ce citim și trebuie, în cele din urmă, să gândim pentru noi. După ce am citit niște cuvinte, trebuie, pe urmele autorului și poate mulțumită lui, dar în ultimă instanță, independent de el, să ne constrângem mintea să le reformuleze. Trebuie să recreăm pentru noi înșine suma totală a cunoașterii pe care am dobândit-o.

Ce abuz și ce risipă este să te familiarizezi cu marile minți ale omenirii și să nu iei de la ele nimic altceva decât niște formule, niște șabloane! Și cât de vizibil va fi când le vei folosi în scrierile tale! Se va vedea imediat că doar repeți papagalicește și va deveni evident că ești un gânditor lipsit de substanță.

Comparativ cu oamenii de geniu, noi suntem doar niște copii, însă suntem niște copii care au moștenit ceva. Ceea ce ne oferă oamenii de geniu este al nostru pentru că aparține de fapt eternității; și ei au primit acestea dintru eternitate. În timp ce ei ne vorbesc, noi trebuie să contemplăm ceea ce a fost înaintea lor și ceea ce este deasupra lor.” (pp. 169-171)

„Trebuie să scrii de-a lungul întregii tale vieți, odată ce ți-ai pus viața în slujba intelectului.

În primul rând, trebuie să scrii pentru tine însuți, pentru a vedea dacă îți înțelegi problemele și cum te poziționezi față de ele, pentru a-ți preciza gândurile, pentru a-ți păstra atenția vie, care poate slăbi uneori dacă devine inactivă – pentru a face primul pas într-o cercetare care se poate dovedi necesară pe măsură ce scrii, pentru a te stimula pe tine însuți să faci un efort care ar fi obositor în lipsa unui rezultat vizibil și, în cele din urmă, pentru a-ți forma stilul și pentru a dobândi ceea ce le pecetluiește pe toate, arta scrisului.

Trebuie să și publici ceea ce scrii, din momentul în care judecata cuiva cu experiență te consideră apt pentru asta și tu te simți capabil să o faci.

Contactul cu publicul te va constrânge să scrii mai bine; laudele cuvenite te vor motiva; criticile vor testa eficiența și utilitatea scrierilor tale; vei fi, ca să zic așa, constrâns să progresezi, și nu să stagnezi, stagnarea fiind rezultatul tăcerii continue.

Dacă nu produci nimic, te obișnuiești cu pasivitatea; timiditatea ți se va dezvolta permanent, iar orgoliul te va face temător; vei ezita, îți vei risipi capacitatea așteptând și vei deveni la fel de neproductiv precum ramurile noduroase ale unui copac.

Dacă vrei să exiști pe deplin din punct de vedere intelectual, trebuie să știi cum să gândești cu voce tare, cum să gândești explicit, adică să dai formă, atât în interiorul tău, cât și pentru lumea din afara ta, cuvântului care este expresia gândului tău.

Dacă mă supun legilor gândirii, nu pot decât să mă arăt într-o strânsă legătură cu realitatea, sau mai degrabă în miezul realității. A gândi înseamnă a concepe ceea ce este; a scrie cu adevărat, adică în conformitate cu gândirea, înseamnă a dezvăluie ceea ce este, nu a înșira propoziții una după alta. Astfel, secretul scrisului este să stai și să cercetezi dedicat lucrurile, până când îți vor vorbi și își vor determina propria expresie.” (pp. 199-204)

Traducerea fragmentelor a fost realizată de Victoria Deliu, studentă la Facultatea de Filozofie, Universitatea din București