Câteva fragmente din ,,Colindă de Crăciun”, de Charles Dickens

,,O, dar Scrooge avea mâna scurtă şi nouă băieri la pungă. Un ticălos bătrân, hrăpăreţ, apucător, lacom, calic, cărpănos, un zgârie-brânză! Dur şi tăios precum o cremene din care niciodată n-a izbutit vreun fier să scapere un foc generos, ascuns, ursuz şi singuratic ca o stridie. Răceala din el îi îngheţa trăsăturile bătrâne, îi pişcă nasul ascuţit, îi zgârcea obrajii, îi înţepenea picioarele, îi înroşea ochii şi îi învineţea buzele subţiri; şi i se strecura hoţeşte în glasul gâjâit. Pe cap, pe sprâncene şi pe bărbia ţepoasă avea promoroacă. Purta pretutindeni cu el propria lui temperatură scăzută, îşi îngheţa biroul în zile de caniculă, şi nu înmuia nici cu un grad gerul de Crăciun”

,,Multe lucruri ar fi putut să-mi aducă binele, dar îndrăznesc să spun că n-am tras folos din ele, îi răspunse nepotul. Printre care şi Crăciunul. Dar sunt sigur că am socotit întotdeauna vremea Crăciunului, atunci când îi vine sorocul pe lângă respectul ce i se cuvine datorită numelui şi obârşiei sale sfinte, dacă se poate judeca în afara acestora , un răstimp fericit, e vremea bunătăţii, a iertării, a milosteniei, a bucuriei, e singurul răstimp pe care-l cunosc în lungul calendar al anului, când bărbaţi şi femei par să-şi deschidă, cu mărinimie, la unison, sufletele ferecate si să se gândească la cei mai prejos decât ei, ca şi cum ar fi cu adevărat călători spre mormânt, ca şi ei, şi nu o altă specie de vietăţi, cu alte destinaţii.”

„Ori de câte ori cădea pe gânduri, Scrooge avea obiceiul să-şi vâre mâinile în buzunarele pantalonilor. Chibzuind la vorbele fantomei, aşa făcu şi acum, dar fără a-şi ridica privirea şi rămânând îngenuncheat.

― Ai umblat cu încetineală, Jacob, remarcă Scrooge, ca un om de afaceri, deşi cu oarecare umilinţă si respect.

― Cu încetineală! repetă fantoma.

― Eşti mort de şapte ani, cugetă Scrooge. Şi ai călătorit atâta vreme!

― Tot timpul, spuse fantoma. N-am cunoscut pace, nici odihnă. Doar chinul neîncetat al căinţei. ― Călătoreşti repede?

― Pe aripile vântului, răspunse fantoma.

― Bag seamă că ai străbătut cale lungă în şapte ani, spuse Scrooge. Auzind acestea, fantoma slobozi iarăşi un urlet şi îşi zăngăni lanţul atât de crâncen în liniştea de mormânt a nopţii, încât paznicul ar fi avut motive să-l întemniţeze pentru tulburarea ordinii publice.

― O, fiinţă captivă, legată şi de două ori încătuşată, strigă stafia, oare nu ai cunoştinţă de veacurile de trudă neîncetată a unor făpturi nemuritoare, căci acest pământ trebuie să intre în veşnicie înainte ca binele de care este în stare să înflorească pe deplin? Oare nu ai cunoştinţă că orice duh creştin care trudeşte cu bună-credinţă în mica lui lume, oricare ar fi aceasta, descoperă că viaţa lui muritoare e prea scurtă pentru nemărginitele sale prilejuri de a aduce foloase? Oare nu ai cunoştinţă că, oricât de amarnic te-ai căi, nu poţi îndrepta răul făcut, când nu apuci mâna pe care ţi-o întinde viaţa? Şi totuşi aşa am făcut eu! O, vai, aşa am făcut eu!”

„― Vei fi vizitat, reluă fantoma, de trei duhuri. Lui Scrooge îi căzu faţa, aproape la fel de jos cât îi căzuse fantomei falca.

― Acestea ar fi prilejul şi speranţa de care ai pomenit, Jacob? întrebă el cu glas şovăitor.

― Da.

― Cred că… m-aş lipsi de ele, spuse Scrooge.

― Dacă ele nu te vizitează, spuse fantoma, nu poţi spera să ocoleşti cărarea pe care am păşit eu. Aşteaptă-l pe primul mâine, când clopotul va bate de unu.

― Nu s-ar putea să vină toţi odată, ca să scap mai repede, Jacob? încercă Scrooge.

― Aşteaptă-l pe cel de-al doilea în noaptea următoare, la aceeaşi oră. Pe cel de-al treilea, în noaptea următoare, după ce va înceta răsunetul ultimei bătăi de ora douăsprezece. Pe mine n-ai să mă mai vezi, şi ai grijă, spre binele tău, să nu uiţi ce s-a petrecut între noi!”

,,Scrooge a făcut mai mult decât a promis. A făcut tot ce promisese şi multe altele pe deasupra, iar pentru Tim Degeţel, care nu murise, a fost ca un al doilea tată. A devenit un prieten atât de bun, un stăpân atât de bun şi un om atât de bun, cum nu se mai văzuse în bunul şi bătrânul oraş, în nici un alt bun şi bătrân oraş, orăşel sau târg, şi nici în toată buna şi bătrâna lume. Unii râdeau văzându-l atât de schimbat, dar el îi lăsa să râdă şi nu se sinchisea de ei, fiindcă era îndeajuns de înţelept ca să ştie că pe acest pământ, niciodată, dar niciodată, nu s-a petrecut ceva bun, fără ca unii oameni să se prăpădească de râs la început, şi ştiind că asemenea oameni sunt oricum orbi, se gândea că e mai bine să-şi încreţească ochii a râs, decât să-şi manifeste boala într-un mod mai puţin atrăgător. Propria lui inimă râdea şi asta-l mulţumea pe deplin.

N-a mai avut nici o legătură cu duhurile, dar a trăit după aceea conform Principiului Abstinenţei Totale, şi se spunea întotdeauna despre el că ştie să ţină Crăciunul, dacă există vreun om în viaţă care să ştie într-adevăr acest lucru. Să dea Dumnezeu să se poată spune asta şi despre noi, despre noi toţi! Şi, după cum a spus Tim Degeţel, să ne dea Dumnezeu sănătate, tuturor!”

Charles Dickens, Colindă de Crăciun, trad. Mihaela Golban, Colecția Adevărul, 2009.