Câteva fragmente din „Cu ușile închise”, de Jean-Paul Sartre

„GARCIN: Aşa? Bine. Bine, bine, bine (se uită în jurul lui). Totuşi, nu m-aş fi aşteptat… Ştii, cred, ce se povesteşte pe-acolo?

BĂIATUL: Despre ce?

GARCIN: Păi (cu un gest vag şi larg)… despre toate astea.

BĂIATUL: Cum puteţi crede prostiile alea? Le spun doar persoane care n-au pus niciodată piciorul pe-aici. Fiindcă, mă rog, dacă ar fi venit pe la noi…

GARCIN: Evident (râd amândoi).

GARCIN (redevenind serios dintr-o dată): Unde sunt ţepile?

BĂIATUL: Poftim?

GARCIN: Ţepile, grătarele, cazanele cu smoală.

BĂIATUL: Glumiţi?

GARCIN (uitându-se la el): Da? A, da. Nu, nu voiam să glumesc, bineînţeles. Nici oglinzi, nici ferestre, bineînţeles. Nimic fragil. Şi de ce mi s-a luat periuţa de dinţi?

BĂIATUL: Ei, poftim. V-aţi recâştigat numaidecât demnitatea umană. […]

GARCIN: Atunci care e dificultatea? De ce lucrul acesta e neapărat un chin? Am înţeles: este viaţă fără întrerupere.”

„ESTELLE: […] Aţi…

INES: Da, săptămână trecută. Dar dumneavoastră?

ESTELLE: Eu? Ieri. Ceremonia nici nu s-a terminat. […]

INES: Aţi suferit mult?

ESTELLE: Nu, eram cam fără simţire.

INES: Ce-aţi avut?

ESTELLE: O pneumonie. […] Dar dumneavoastră?

INES: Gazul.

ESTELLE: Şi dumneavoastră, domnule?

GARCIN: Douăsprezece gloanţe în piept (gest din partea lui Estelle). Scuzaţi-mă, nu sunt un mort de bună companie.”

„INES: O să vedeţi ce simplu e. Simplu ca bună ziua. Nu există tortură fizică, nu-i aşa? Şi totuşi, suntem în iad. Şi nu urmează să mai vină nimeni. Nimeni. Vom rămâne împreună pânâ la capăt. Aşa e? În fond mai lipseşte totuşi cineva: călăul.

GARCIN (cu glas scăzut): Ştiu prea bine.

INES: Ei bine, au realizat o economie de personal. Asta-i. Toţi clienţii fac serviciul ei înşişi, ca în restaurantele cu autoservire.

ESTELLE: Ce vrei să spui?

INES: Călăul este fiecare dintre noi pentru ceilalţi doi.”

„ESTELLE: Ştiu: ai refuzat să pleci la război. Ei şi?

GARCIN: De fapt… n-am refuzat cu totul. Am… am luat trenul. M-au prins la frontieră.

ESTELLE: Unde voiai să te duci?

GARCIN: În Mexico. Aveam de gând să scot un ziar pacifist (tăcere.) Ei bine, spune ceva!

ESTELLE: Ce vrei să-ţi spun? Ai făcut bine din moment ce nu voiai să lupţi (un gest agasat din partea lui Garcin). Mă rog, dragul meu, nu pot sa ghicesc ce trebuie să-ţi răspund.

INES: Scumpa mea, trebuie să-i spui că a fugit ca un leu. Căci a fugit, drăguţul tău. Asta îl supără.

GARCIN: Fugit, plecat, spuneţi-i cum vreţi.

ESTELLE: Şi trebuia să fugi. Dacă ai fi rămas pe loc, te-ar fi înhăţat.

GARCIN: Bineînţeles. Estelle, sunt un laş?

ESTELLE: Nu pot să ştiu, iubitule, doar nu sunt în pielea ta. E treaba ta să decizi.

GARCIN (cu un gest obosit): Nu decid.

ESTELLE: În fine, trebuie sâ-ţi aduci aminte; probabil că ai avut motive să faci aşa cum ai făcut.

GARCIN: Da.

ESTELLE: Şi-atunci?

GARCIN: Dar oare-au fost adevăratele motive?

ESTELLE (înciudată): Ce complicat eşti.

GARCIN: Voiam să depun mărturie, mă gândisem bine, multă vreme… Dar oare astea sunt adevăratele motive? Ei, asta-i întrebarea. Astea au fost adevăratele motive? […] Mi se pare că am stat o viaţă întreagă să mă tot întreb, şi apoi, ce mai, m-am pomenit cu o faptă. Am… m-am suit în tren, asta-i sigur. Dar de ce? De ce? În cele din urmă, m-am gândit: moartea mea va decide; dacă mor cum trebuie, voi fi dovedit că nu sunt un laş…

INES: Şi cum ai murit, Garcin?

GARCIN: Urât (Ines izbucneşte în râs ). Oh, a fost o simplă slăbiciune trupească. Nu mi-e ruşine de ea. Numai că totul a rămas în suspensie pentru eternitate… (către Estelle) Vino încoace, tu! Uită-te la mine. Îmi plac ochii verzi.

INES: Ochii verzi? Ia te uită! Dar ţie, Estelle? Îţi plac laşii?

ESTELLE: Dacă ai şti cât îmi este de indiferent. Laş sau nu, numai să sărute bine.”

„GARCIN: Ascultă, fiecare are un scop al lui nu-i aşa? Eu, unul, îmi băteam joc de bani, de dragoste, voiam să fiu bărbat. Un om tare. Am mizat totul pe aceeaşi carte. E cu putinţă să fii un laş când ţi-ai ales căile cele mai periculoase? Se poate judeca o viaţă după o singură faptă?

INES: De ce nu? Ai visat timp de treizeci de ani că eşti un om cu inima vitează; şi ţi-ai permis mii de mici slăbiciuni pentru că eroilor totul le este permis. Ce comod era! Şi apoi, în ceasul primejdiei, te-au încolţit şi… ai luat trenul spre Mexico.

GARCIN: N-am visat acel eroism, l-am ales. Omul este ceea ce vrea să fie.

INES: Dovedeşte-o. Dovedeşte că n-a fost un vis. Numai faptele sunt hotărâtoare în privinţa celor pe care le-ai vrut.

GARCIN: Am murit prea devreme. Nu mi-au lăsat timp să-mi sâvârşesc faptele.

INES: Întotdeauna murim prea devreme – sau prea târziu. Şi totuşi, viaţa e acolo, isprăvită. S-a tras o linie sub cifre, trebuie făcută adunarea. Nu eşti nimic altceva decât viaţa ta.”

„GARCIN: […] Vasăzică ăsta e infernul. N-aş fi crezut niciodată… Vă aduceţi aminte: pucioasa, rugul, smoala… Ah, ce mai glumă. Nu-i nevoie de flăcări şi de smoală, infernul sunt ceilalţi.”

Jean-Paul Sartre, Cu ușile închise, traducere de Nicolae Minei, Any Florea, Mihai Sora, Margareta Barbuta, George Vraca, Anca Gontescu, Editura RAO, 2007.