Câteva fragmente din dialogul „Criton” al lui Platon

Socrate: Ia seama ce urmează de aici. Dacă plecăm de aici fără consimţămîntul Cetăţii, oare nu cumva facem rău tocmai cui s-ar cuveni mai puţin? Mai sîntem oare consecvenţi cu ceea ce am admis că e drept? Sau nu?

Criton:  Sînt întrebări la care nu pot să-ţi răspund, Socrate, nu le înţeleg.

Socrate: Ia gîndeşte-te aşa. închipuie-ţi că, în clipa în care am fi gata să evadăm de aici (nare importanţă cum numim fapta), ni s-ar înfăţişa Legile şi Cetatea, şi ne-ar întreba: „Spune‑ne, Socrate, ce ai de gînd să faci? Prin fapta pe care o pui la cale, crezi tu că faci altceva decît să lucrezi, atît cît atîrnă de tine, la pieirea noastră, a Legilor şi a întregii Cetăţi? Sau îţi închipui cumva că mai poate dăinui fără să se prăbuşească o cetate în care sentinţele date nu mai au nici o putere, ci îşi pierd autoritatea şi efectul prin voinţa unor persoane private?”

Ce vom răspunde, Criton, la aceste întrebări şi la altele ca acestea? Căci s-ar putea invoca, mai ales de către apărătorul ei oficial, o mulţime de argumente în apărarea acestei legi pe care noi o încălcăm şi care cere ca hotăririle date să-şi păstreze întreaga lor putere. Ce le vom spune? Le vom răspunde oare: „Cetatea ne-a făcut o nedreptate, a dat o sentinţă greşită”?

Criton: Da, Socrate, sigur că aşa le vom răspunde!

Socrate: Dar dacă Legile ar spune: „Bine, Socrate, asta ne-a fost înţelegerea? N-am căzut noi de acord să respecţi orice hotărire a Cetăţii?” Iar dacă, la vorbele acestea, ne-am arăta miraţi, s-ar putea prea bine să stăruie aşa: „Nu te mira, Socrate, de ce-auzi, ci mai bine răspunde-ne, că doar e obiceiul tău să pui întrebări şi să aştepţi răspunsuri. Ia spune, cu ce ne-am făcut vinovate, noi şi Cetatea, faţă de tine, de cauţi să ne pierzi? Nu noi te-am adus pe lume? Nu prin mijlocirea noastră a luat tatăl tău pe mama ta şi ţi-au dat viaţă? Spune-ne desluşit: au vreun cusur în ochii tăi acelea dintre noi care consfinţesc căsătoria?”

„Nici un cusur”, ar fi răspunsul meu. Atunci poate nu eşti mulţumit de legile după care ai fost şi tu crescut, privitoare la creşterea şi educaţia copiilor? Oare nu statorniceau ele un lucru bun poruncindu-i tatălui tău să te înveţe muzica şi gimnastica?” „Ba da”, le-aş spune eu. „Atunci, după ce te-am adus pe lume, după ce te-am crescut şi te-am instruit, poţi tu pretinde că nu eşti, laolaltă cu părinţii şi străbunii tăi, odrasla şi supusul nostru? Şi dacă e aşa, crezi oare că ai aceleaşi drepturi faţă de noi ca şi noi faţă de tine, că eşti îndreptăţit să te porți cu noi cum ne purtăm noi cu tine? Vasăzică n-aveai aceleaşi drepturi cu tatăl tău sau cu stăpînul tău, dacă ai avut vreunul; nu puteai să-i faci ceea ce-ţi făcea el, nici să-i răspunzi cînd te ocăra, nici să-l loveşti cînd te lovea şi aşa mai departe.

Şi să-ţi fie îngăduite toate acestea faţă de ţara ta şi de legile ei? Astfel, cînd noi vrem să te dăm pieirii, socotind că aşa este drept, te crezi îndreptăţit la rîndul tău să ne dai pieirii, atît cît atîrnă de tine, pe noi, legile, şi ţara ta? Şi poţi susţine, sub pretext că eşti un om cu adevărat dedicat binelui, că, făcînd aşa, faci un lucru drept? Oare ai ajuns atît de înţelept încît să nu-ţi dai seama că ţara este mai presus de tatăl tău, şi de mama ta, şi de toţi străbunii tăi: mai vrednică de respect, mai augustă şi mai sfîntă? Că ea cîntăreşte mai greu atît în ochii zeilor, cît şi în ochii oamenilor cu judecată bună? Că trebuie, mai mult decît pe tatăl tău, să o respecţi, să n-o înfrunţi şi să-i faci pe plac chiar cînd e aspră cu tine; înduplecînd-o dacă poţi şi, dacă nu, făcînd ce-ţi porunceşte, răbdînd fără murmur orice suferinţă: să fii bătut, să fii închis, să pleci la război, unde te aşteaptă rănile sau moartea? Da, toate acestea trebuie făcute, căci binele constă în săvârşirea lor: să nu te dai bătut, să nu te retragi, să nu-ţi părăseşti rîndul, ci în război, la tribunal, pretutindeni, să faci ceea ce îţi porunceşte Cetatea sau patria. Iar dacă nu, să-i arăţi, convingînd-o, unde stă dreptatea. Căci nu e oare o nelegiuire să foloseşti violenţa faţă de mama sau de tatăl tău şi cu atît mai mult faţă de patria ta?”

Ce vom răspunde la aceste vorbe, Criton? Vom da dreptate Legilor sau nu?

Criton: Eu cred că le vom da dreptate.

Socrate: „Deci, Socrate, ar putea continua Legile, dacă spusele noastre sînt adevărate, gîndeşte-te că nu e drept să te porţi cu noi aşa cum eşti pe cale s-o faci. Căci noi, care te-am adus pe lume, te-am erescut şi te-am educat, care v-am făcut părtaşi, pe tine şi pe toţi ceilalţi cetăţeni, la tot binele de care sîntem a în stare, tot noi proclamăm că orice atenian este liber ca — după ce a intrat în rîndul cetăţenilor şi ne-a cunoscut pe noi, Legile, precum şi rînduielile cetăţii — să plece oriunde, cu tot ce are, dacă nu îi sîntem pe plac. Nici una dintre noi, Legile, nu stă în calea nimănui şi nu opreşte pe nimeni să se ducă unde vrea: dacă vreunul dintre voi, cetăţenii, nu se împacă cu noi şi cu Cetatea, e liber să plece într-o colonie sau să se strămute ca metec în altă cetate, e luînd cu sine tot ce e al său.

Pe acela însă care, văzînd în ce chip împărţim dreptatea şi, îndeobşte, cum gospodărim Cetatea, rămîne aici, îl considerăm obligat, prin însuşi faptul rămînerii lui, să asculte toate poruncile noastre, iar dacă nu li se supune, îl socotim de trei ori vinovat: pentru că ne nesocoteşte pe noi, care i-am dat viaţă, pe noi care l-am crescut şi, în sfîrşit, pentru că, deşi a acceptat de bunăvoie autoritatea noastră, el nici nu i se supune, nici nu se străduieşte să ne convingă că s-ar putea să fi greşit. Şi asta cu toate că noi nu-i impunem cu brutalitate hotăririle noastre, ci doar i le propunem, lăsîndu-i libertatea să aleagă între a ne îndupleca prin convingere sau a ne da ascultare: dar el nu face nici una, nici alta. Iată la ce învinuiri te expui, Socrate, dacă duci la capăt ceea ce ai de gînd; şi tu mai mult decît oricare altul.” (pp. 59-61)

Platon, Opere complete, vol. I, traducere de Cezar Papacostea, Marta Guțu și Constantin Noica. Ediție îngrijită de Petru Creția, Constantin Noica, Cătălin Partenie. Editura Humanitas, București, 2001.