Câteva fragmente din „Ghepardul”, de Giuseppe Tomasi di Lampedusa

„Dar în sângele lui fermentau și alte esențe germanice, cu mult mai supărătoare pentru un aristocrat sicilian din acel an 1860, a cărui piele foarte albă și păr blond puteau fi seducătoare în mijlocul unei rase măslinii, cu părul ca pana corbului: o fire neînduplecată, o anume rigiditate morală, o înclinare către ideile abstracte, care, în acel habitat moral de moliciune al societății palermitane, se schimbaseră respectiv în aroganță capricioasă, veșnice scrupule morale și dispreț față de rude și prieteni, care i se păreau a pluti la întâmplare prin meandrele leneșului fluviu pragmatic sicilian.

Întâiul (și cel din urmă) dintr-un neam care, de-a lungul veacurilor, nu știuse niciodată să facă nici adunarea cheltuielilor, nici scăderea datoriilor, Prințul vădea puternice și reale înclinații spre matematici; (…) E destul a spune că la el orgoliul și analiza matematică erau atât de strâns legate, încât își închipuia că astrele ascultă de calculele sale (…).”

„ – Plec, zione, plec peste o oră. Am venit să-mi iau rămas bun.

Sărmanul Salina simți cum i se strânge inima.

– Un duel?

– Un mare duel, unchiule. Un duel cu Franceschiello Dio Guardi[1]. Plec în munți, la Ficuzza; nu spune nimănui, mai ales lui Paolo. Se pregătesc lucruri mari, unchiule, și eu nu vreau să stau acasă. De altfel, dac-aș rămâne, m-ar agăța numaidecât.

(…)

– Ești nebun, băiatule! Să te înhăitezi cu oamenii aceia… Toți, niște bandiți, niște intriganți. Un Falconeri trebuie să fie cu noi, de partea regelui.

Ochii lui Tancredi deveniră din nou batjocoritori.

– De partea regelui, desigur, dar care rege?

Tânărul avu iar unul din acele accese de seriozitate care-l făceau impenetrabil și atât de drag unchiului său:

– Dacă nu ne amestecăm și noi, ăștia, o să-ți trântească o republică… Dacă vrem ca totul să rămână cum e, trebuie mai întâi ca totul să se schimbe. E clar? își îmbrățișă unchiul puțin emoționat. La revedere, pe curând. Mă voi întoarce cu tricolorul.”

„Feciorul veni să-l încalțe și să-l îmbrace pe Prinț. «Tricolorul! Bravo, tricolorul! Se îmbată cu vorbe de-astea, blestemații! Și ce poate să însemne această mică emblemă geometrică, maimuțăreala asta după francezi, atât de urâtă în comparație cu albul nepătat al flamurii noastre, cu crinul de aur al stemei în centru? Și ce pot spera ei de la o împreunare de culori așa de țipătoare?» Era clipa când monumentala cravată de atlaz negru trebuia înfășurată în jurul gâtului. Operație delicată, în timpul căreia era bine să-și întrerupă meditațiile politice.”

„Să ne întoarcem la subiectul nostru. Sunt foarte recunoscător guvernului că s-a gândit la mine pentru Senat și te rog să-i exprimi sincera mea gratitudine; dar nu pot accepta. Sunt un reprezentant al vechii clase, inevitabil compromis cu regimul bourbonilor și legat de acesta cu lanțurile decenței, dacă nu cu ale afecțiunii. Aparțin unei generații nenorocite, încălecând pe timpurile vechi și cele noi, și care se simte prost în amândouă. Mai mult, așa cum nu se poate să nu fi observat și dumneata, sunt un om lipsit de iluzii; și la ce i-ar sluji Senatului un legislator neexperimentat, căreia îi lipsește facultatea, esențială pentru cel care vrea să conducă pe alții, de a se amăgi pe sine însuși? Cei din generația noastră trebuie să se retragă într-un colțișor și să privească la giumbușlucurile și tumbele celor tineri în jurul acestui catafalc impozant. Și tocmai de tineri aveți nevoie acum, de tineri dezghețați, deschiși la minte, pentru care lucrul de căpetenie să fie mai degrabă cum, și nu atât pentru ce acționează, abili în arta de a masca, vreau să spun de a tempera, bine precizatul lor interes particular cu unele vagi idealuri publice.

(…)

– Aș vrea să-ți sugerez un nume pentru Senat, cel al lui Calogero Sedàra. El are mai multe merite decât mine pentru locul acesta. Neamul lui e, mi s-a spus, străvechi sau va sfârși prin a fi; mai mult decât ceea ce numești dumneata prestigiu, omul dovedește forță; lipsit de merite științifice, le are pe cele practice, care sunt excepționale; (…) iluzii nu cred să aibă mai multe decât mine, dar e destul de isteț să și le creeze dacă e nevoie. Iată omul care vi se potrivește. Dar trebuie să vă grăbiți, fiindcă am auzit că vrea să-și depună candidatura la Cameră.

(…)

A doua zi dis-de-dimineață Chevalley plecă, și lui don Fabrizio, care se ducea la vânătoare, îi fu ușor să-l însoțească până la stația de poștă.

(…)

Chevalley se gândea: «Această stare de lucruri nu va mai dura; administrația noastră nouă, activă, modernă va schimba totul.» Prințul era abătut: «Toate astea n-ar trebui să dureze; totuși, o să dureze veșnic; e vorba de veșnicia omenească, bineînțeles, un secol, două secole… și pe urmă va fi altfel, dar mai rău. Noi am fost gheparzii, leii. Cei care ne vor lua locul vor fi șacalii, hienele; și toți laolaltă, gheparzi, șacali și oi vom continua să ne credem buricul pământului.»”

„ – Zione, ești foarte frumos în seara asta. Haina neagră îți vine minunat. Dar la ce te uiți? Faci curte morții?

Tancredi era la braț cu Angelica. Amândoi erau încă sub influența senzuală a balului, obosiți. (…) Tinerii priveau tabloul cu o nepăsare absolută. Moartea nu era pentru ei decât o cunoștință pur intelectuală, era, ca să spunem așa, un dat al culturii lor, și nimic mai mult, nu o experiență care să-i fi ros până-n măduva oaselor. Moartea, da, exista, fără îndoială, dar pentru alții. Don Fabrizio se gândea că tocmai această ignoranță intimă a supremei mângâieri e pricina pentru care tinerii sunt mai crunt loviți de suferință decât bătrânii; pentru aceștia, ieșirea în caz de pericol e mai aproape.”

„Din fundul unei străduțe oblice se ivi partea de răsărit a cerului, deasupra mării. Venus era acolo, înfășurată în turbanul ei de cețuri autumnale. Întotdeauna credincioasă, ea îl aștepta pe don Fabrizio în plimbările lui matinale, la Donnafugata, înainte de vânătoare, sau ca acum, după bal.

Don Fabrizio suspină. Când se va hotărî, oare, să-i dea o întâlnire mai puțin efemeră, departe de gunoaie și sânge, acolo, în împărăția eternelor certitudini?”

„Deodată, prin micul grup își făcu loc o tânără doamnă; zveltă, în costum cafeniu de călătorie, cu o largă tournure și pălărie de pai împodobită cu o voaletă cu bobițe ce nu izbutea să-i ascundă grația malițioasă a chipului. Ea își trecea o mânuță înmănușată în antilopă printre coatele celor care plângeau, cerea iertare, se apropia. Era ea, ființa dintotdeauna dorită, care venea să-l ia. Ciudat, așa tânără cum era, să i se dăruie lui! Ora de plecare a trenului părea să fie aproape. Ajunsă în fața lui, ea își ridică voaleta, și așa, pudică, dar gata să i se dea, ea îi apăru cu mult mai frumoasă ca în timpurile când o zărea prin nemărginirile stelare.

Vuietul mării se liniști dintr-odată.”

NOTE:

[1] Referire la regele celor Două Sicilii, Francisc al II-lea de Bourbon (a domnit din mai 1859 până în februarie 1861), poreclit, din pricina timidității și a fricii de care dădea tot timpul dovadă, Franceschiello Dio Guardi (Franciscuțu ferește-ne, Doamne).

Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul, traducere de Tașcu Gheorghiu, București: Editura Minerva, 1973.