Câteva fragmente din „În căutarea timpului pierdut”, de Marcel Proust

„Găsesc foarte înțeleaptă acea credință celtică ce ne spune că sufletele celor pe care i-am pierdut sunt captive în vreo ființă inferioară, într-un animal, o plantă, un lucru neînsuflețit, pierdute într-adevăr pentru noi până în ziua, care pentru mulți nu vine niciodată, când trecem din întâmplare pe lângă un copac, când intrăm în stăpânirea obiectului în care sunt închise. Atunci ele tresar, ne cheamă, și, de îndată ce le-am recunoscut, vraja este sfărmată. Eliberate de noi, au învins moartea și se întorc să trăiască împreună cu noi.”

„Așa se întâmplă și cu trecutul nostru. Zadarnic încercăm să-l evocăm, toate strădaniile inteligenței noastre sunt inutile. El este ascuns în afara domeniului și al puterii ei, în vreun obiect material (în senzația pe care ne-ar da-o acest obiect material) pe care noi nu-l bănuim. Depinde de hazard dacă vom întâlni acest obiect înainte de a muri, sau dacă nu-l vom întâlni.”

„-Bun găsit, prieteni! ne spunea el, venind în întâmpinarea noastră. Sunteți fericiți că locuiți aici de atâta vreme; mâine va trebui să mă întorc la Paris, în cușca mea. Oh! adăuga el, cu acel surâs blând, ironic și dezamăgit, oarecum distrat, care era numai al lui, desigur, în casa mea se află toate lucrurile inutile cu putință; nu-mi lipsește decât o bucată de cer, ca acela de aici. Încearcă să păstrezi întotdeauna o bucată de cer deasupra vieții tale, băiatul meu, adăugă el, întorcându-se către mine.”

„-Nu mă las niciodată influențat de perturbațiile atmosferei și nici de diviziunea convențională a timpului. Aș reabilita folosirea pipei cu opium și a pumnalului malaez, dar nu o înțeleg pe aceea a unor ustensile infinit mai periculoase și, de altfel, de o platitudine atât de burgheză: ceasul și umbrela.”

„O priveam, mai întâi cu acea privire prin care nu vorbesc numai ochii, ci la ferastra căreia se apleacă toate simțurile, neliniștite și pietrificate, privire ce ar vrea să atingă, să captureze, să ia cu sine trupul pe care-l privește și, odată cu el, și sufletul;”

„Căutând să rămâi așa cum ești, reînsuflețind mereu faptele și cuvintele tale cu o gândire creatoare, nelăsând niciun loc convenției, pentru că ceea ce credem că e un simplu fapt modern sau o simplă răutate este de fapt moartea spiritului.”

„În dragoste, este mai ușor să renunți la un sentiment decât să pierzi o obișnuință.”

„Atât în neliniștea dureroasă, cât și în dorința fericită, iubirea este cerința unui tot. Ea nu se naște și nu rezistă decât dacă o parte rămâne de cucerit. Nu iubim decât ceea ce nu posedăm în întregime.”

„Iubirea e dovada evidentă că realitatea contează foarte puțin.”

Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut. Swann, Editura Art, 2011.