Câteva fragmente din Inimi cicatrizate, de Max Blecher

„De un ceas încoace atâtea lucruri îngrozitoare se petrecuseră setențios și calm, atâtea prăbușiri avuseseră loc, încât lui Emanuel, ostenit de senzaționalul zilei, într-o secundă de amețitoare inconștiență, îi veni să râdă.”

„Ar fi vrut să întrebe multe: dacă până la pensiune nu i se va rupe coloana vertebrală, dacă nu se va prăbuși în stradă, dacă nu-i va cădea capul de pe umeri rostogolindu-se pe trotoar ca o bilă de popice. De câteva minute se simțea foarte fragil închegat. În fabricile de sticlă lucrătorii se amuză să arunce bucăți de compoziție topită care se întăresc și devin mai rezistente decât sticla obișnuită, de pot fi lovite și cu ciocanul, dar dacă un mic fragment se desprinde din ele toată masa se face pulbere. O singură vertebră sfărâmată nu era oare de ajuns să transforme în praf întregul trup? Mergând pe stradă s-ar fi putut desprinde osul bolnav și atunci Emanuel s-ar fi prăbușit pe loc, rămânând din el o simplă grămăjoară de cenușă fumegândă.”

„În intervalul cât stătuse închis în cabinetul doctorului, lumea se subțiase straniu. Conturul obiectelor mai exisa încă, dar acel firișor subțire care, la fel ca pe un desen, înconjoară o casă pentru a face din ea o casă, sau stabilește profilul unui om, conturul acela care închide lucruri și oameni, copaci și câini, abia de mai ținea în limitele lui materia gata să se prăbușească.”

„Acolo, departe, în ape stătute și întunecoase, plutea solitară și palidă fața puhavă de crap a caseriței cu privirea lentă a ochiului ei rotund și rece.

Era de altfel singurul animal submarin din acele străfunduri oceanice, și Emanuel singurul înecat.”

„După-amiaza își reluă în odaie scurgerea ei inutilă și rece.”

„Emanuel fu obsedat mai ales de coloana aceea cu zece vertebre atacate la rând, și în minte îi veni imaginea unei țigări care, uitată în scrumieră, se preface lent în cenușă în tot lungul ei.”

„Emanuel se regăsi singur în odaia lui și ziua îi mai apăru mai goală… mai dezolantă… În piept i se scobise un vid atroce, ca o nevoie adâncă de respirație, ori de plânset.”

„Te-ai îndrăgostit de ea? Cunosc și chestia asta… e ceva în genul ghipsului, dar tocmai pe dos: tortură uscată și fierbinte.”

„- Pentru a fi un erou, pentru a ajunge la un țel, continuă Quitonce cu o ușoară oboseală în voce, trebuie o anumită energie și o anumită voință pentru înfrângerea unui mare număr de dificultăți. Ei bine, orice bolnav dispune de aceasta. În timp de un an de zile un bolnav desfășoară exact atâta energie și voință câtă trebuie pentru a cuceri un imperiu… Atâta doar că le consumă în pură pierdere. Iată de ce bolnavii pot fi numiți cel mult niște eroi negativi. Fiecare din noi este un « cel ce n-a fost Cezar », deși a împlinit toate condițiunile pentru a fi. Înțelegi? A conține toate elementele componente unui Cezar și a fi… un bolnav. E forma suprem ironică a eroismului.”

„Ceea ce m-a mirat mai întâi (și în mod absurd) la Paris a fost că n-am zărit nicări o trăsură cu un bolnav într-însa. Am descoperit într-o zi la un colț de stradă un invalid în căruțul lui mecanic și am vrut să mă reped la el să-l sărut și să-l strâng în brațe ca pe un frate. Dar tu știi bine că în viață tocmai gesturile care ar avea cel mai mult sens ne sunt interzise.”

„Există momente când ești « mai puțin decât tine însuți » și mai puțin decât orice. Mai puțin decât un obiect pe care îl privești, mai puțin decât un scaun, decât o masă și decât o bucată de lemn. Ești dedesubtul lucrurilor, în subsolul realității, sub viața ta proprie și sub ceea ce se întâmplă în jur… Ești o formă mai efemeră și mai destrămată decât a elementarei materii imobile. Ți-ar trebui atunci un efort imens ca să înțelegi inerția simplă a pietrelor și zaci abolit, redus la « mai puțin decât tine însuți » în imposibilitatea de a mai face acel efort.”

Inimi cicatrizate, Max Blecher, Humanitas, 2016.