Câteva fragmente din „Istoria filosofiei”, de Frederick Copleston

„Orice expunere și discutare prelungită a apologiei creștinismului realizată de Pascal ar fi nepotrivită într-o istorie a filosofiei. În același timp, cititorul unui capitol despre Pascal va aștepta, în mod legitim, să găsească vreo indicație despre linia adoptată de către acesta. Și cu greu putem înțelege perspectiva sa generală fără a face vreo referire la modul în care el a apărat creștinismul.” (p. 156)

„Pascal pornește prin a arăta «mizeria omului fără Dumnezeu», adică «natura omenească supusă corupției». În comparație cu domeniul naturii, ce este omul? «Nimic în raport cu infinitul, totul prin comparație cu neantul, un lucru de mijloc între nimic și tot. El este infinit de îndepărtat de ambele extreme; iar ființa lui nu stă mai aproape de nimicnicia din care este scoasă decât de infinitul în care-i înghițită». Omul nu poate cunoaște nimic din ceea ce este infinit de mare, nici ceea ce este infinit de mic. Nu putem avea o cunoaștere completă nici măcar a acelor lucruri care cad între cele două extreme. Pentru că toate lucrurile sunt legate laolaltă prin relații naturale, iar o cunoaștere completă a oricărei părți necesită cunoașterea întregului. Capacitatea lui intelectuală este limitată, iar el este, de asemenea, predispus la a fi condus pe căi greșite de către simțuri și imaginație […]. În afară de asta, omul este pus în încurcătură de contradicții și este o ghicitoare pentru sine însuși. El nu poate fi satisfăcut cu nimic mai puțin decât infinitul dar, în realitate, nu găsește nicio satisfacție completă.” (p.156‒157)

„Dar trebuie să ne reamintim că ceea ce dorește să arate Pascal este nenorocirea omului «fără Dumnezeu». Ținta lui nu este să promoveze scepticismul și deziluzia de dragul lor, cu atât mai puțin disperare, ci, prin faptul că arată ce este omul fără Dumnezeu, să faciliteze dispoziții favorabile pentru a lua în considerare pretențiile religiei creștine. Pascal a fost foarte conștient de lipsa de putere a simplului argument în a-i convinge pe cei cărora le lipseau dispozițiile necesare.” (p. 157)

„Dar există un alt aspect al omului care trebuie luat în considerare ‒ «măreția» sa. Iar măreția sa poate fi inferată chiar din nenorocirea sa. «Omul este așa de mare, încât măreția lui reiese și din aceea că el se știe nenorocit.» În plus, «toată măreția noastră stă în cugetare». «Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură; dar este o trestie cugetătoare. Nu trebuie ca întregul Univers să se înarmeze spre a-l strivi. Un abur, o picătură de apă e destul ca să-l ucidă. Însă în cazul în care Universul l-ar strive, omul ar fi încă mai nobil decât ceea ce-l ucide; pentru că el știe că moare; iar avantajul pe care Universul îl are asupra lui, acest Univers nu-l cunoaște.” (p. 157)

Frederick Copleston, Istoria filosofiei Vol. 4- Raționalișii. De la Descartes la Leibniz, traducere de Catinca Florescu, Editura All, București, 2011.