Câteva fragmente din „Jurnal filozofic”, de Constantin Noica

„Visez o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, cîţiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi le dau lecţii. Totul trebuie învăţat din afară şi pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din cînd în cînd e să pună întrebări. Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem ? Suntem doar mijlocitori între ei şi ei înşişi. (Dar nici asta nu trebuie să le fie spus).”

„Cineva se plînge că e ofensat. Nu poate suporta ofensa. Semn rău pentru el. Ar trebui să nu poată suporta lauda. Cînd mă laudă cineva, mă cuprinde panica: dacă ar afla tot ce nu ştiu, tot ce nu sunt? Cînd mă condamnă, mă simt liniştit: sunt totuşi mai bun decît atît.”

„Ce nu ştiu pedagogii şi ştie bunul simţ românesc: «Nu da povaţă celui ce nu ţi-o cere, căci nu te ascultă». Însetează-l întîi. Pune-l în situaţia de a ţi-o cere. Şi pe urmă spune-i – dacă ai de spus ceva.”

„Toţi te învaţă, mai ales cînd eşti tînăr, cum să reuşeşti. Dar o virtute mult mai mare şi în orice caz mult mai utilă decît tehnica de a reuşi e aceea de a şti ce să faci cu nereuşitele. Nu numai că e greu să reuşeşti întotdeauna, dar e şi infecund. Devii «premiant». Şi, slavă Domnului, fratele fiului risipitor a luat cîteva premii. De vreme ce ne sunt date şi înfrîngerile, există (fără căutare specială a lor, fireşte) o voluptate a înfrîngerilor, care trebuie cultivată la oamenii tineri. Şi pe aceasta o are fiul risipitor. Dar fireşte că şi pe ea o «risipește tinereții».”

„Aştept la Şcoală pe tînărul timid. Există ceva nepreţuit in timiditate: păstrează. Mai ales la popoarele care se maturizează uşor, cum sunt popoarele acestea – latine dacă vreţi, timiditatea e un factor educativ fără pereche. Esențialul e să prelungeşti tinereţea: cu orice mijloace, deci chiar prin timiditate. Căci toate «animalele superioare» au o tinereţe lungă. (Asta o ştiu sigur din biologie). De aci lupta dintre învăţătorul adevărat şi părinte. Profesorii obişnuiţi conspiră cu părinţii în a maturiza pe tînăr: în a-i da cunoştinţele necesare – spun ei – în a-l pregăti pentru viaţă, spun ceilalţi. Atunci intervine învăţătorul. Tînărul nu ştie să se apere singur, să-şi apere singur ce are mai bun: propria sa tinereţe; căci chiar în el sunt unele îndemnuri, ispite, instincte pur şi simplu, care îl trimit la maturitate. Şi totuşi în inima lui stăruie o nostalgie de calitate: el caută ucenicia, caută învăţătorul.

O, ce frumoase lucruri se petrec acum, între 20 şi 25 de ani! Părinţii îi dau brînci în viaţă; profesorii îi eliberează diplome; lumea înconjurătoare îi deschide porţi; instinctele de afirmare îi dau ghes. Şi el ? El şovăie încă. Dar e clar, spun ei: uite aci un post, uite aci o partidă, uite dincoace o încadrare posibilă. Ce mai aştepţi?

Nu, el aşteaptă. Ceva aşteaptă în el. Ceva întîrzie în el. Ferice de cei care, în clipa aceea de cumpănă, întîlnesc un mare intîrzietor.”

„Exasperant lucru să întîlneşti pe stradă un om care rîde. De ce rîde? Bucuria e a lui, e atît de mult a lui încît îl separă de rest. Dar dacă întîlneşti un om care suferă? Suferi şi tu. Suferinţa uneşte. (…) Bucuria e echivalentul, pe plan moral, al adevărului: e fixitate, separaţie. Vreţi o lume spartă în cioburi? Înveseliţi-vă!”

„Nu s-a gîndit nimeni să deschidă un institut de înfrumuseţare prin cele sufleteşti. Fiindcă dinăuntru în afară vine frumuseţea. Gîndiţi-vă cît de urîte sunt adesea femeile, crispate cum stau sub nevoia de a fi frumoase. Dar daţi-le seninătatea şi stăpînirea şi vedeţi cum li se destind feţele, cum elimină toxinde şi cum recuceresc frumusețea, singura frumuseţe care le e dată: de oameni vii.”

„Cred că mi-am găsit o încadrare în societate: să fiu incomod. Nu e uşor, ştiu bine. Trebuie să sfîrşeşti prin a fi cineva, pentru ca să se împiedice lumea de tine. Dar cînd reuşeşti, ce plăcut este […] Să nu laşi lumea în pace. Prin simplul fapt că eşti ceva, că ştii ceva, că poţi ceva, să incomodezi şi să obligi. E toată funcţia socială a criticului aci, fără platitudinile şi solemnităţile criticii.”

„Singurătatea absolută? O concep cîteodată aşa: în tren, pe un culoar ticsit, stand pe geamantan. Eşti atunci departe nu numai de orice om, mai ales de cei care te împiedică să te mişti; dar eşti departe şi de orice punct fix în spaţiu. Eşti undeva, între o staţie şi alta, rupt de ceva, în drum spre altceva, scos din timp, scos din rost, purtat de tren, purtînd după tine un alt tren, cu oameni, situaţii, mărfuri, idei, una peste alta, în vagoane pe care le laşi în staţii, le pierzi între staţii, le uiţi în spaţii, golind lumea, gonind peste lume, singur, singur, nicăieri de singur.”

Constantin Noica, Jurnal filozofic, Editura Humanitas, București, 1990.