Câteva fragmente din „Jurnalul fericirii”, de Nicolae Steinhardt

„Orice dezordine, mojicie, brutalitate, ceartă, enervare, dispreț, jignire e de la diavol; făptuirea binelui e maxima cea mai egoistă pentru că singură ea dă liniștea și împăcarea cu sine; buna purtare și colecționarea de fapte bune sunt acel unic al nostru avut de care putem oricând dispune (nu poate fi luat la nici o percheziție!) (…); nimic nu e mai amarnic și mai aproape de iad decât amintirea faptelor urâte, rele, meschine, decât golul talanților nefolosiți și darurilor irosite.”

„N-am ştiut – răspunsul celor cărora li se vorbeşte de tortură, de lagăre, de închisori, de recunoaşteri totale ale acuzaţiilor, de internări politice în ospicii de nebuni – «nu ţine» , nu e o scuză valabilă. Nimeni nu este obligat să inventeze praful de puşcă ori să descopere teoria cuantelor. Altminteri însă, elementara deşteptăciune e o îndatorire. Mai ales pentru un creştin, care trebuie să fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispită. Dar nu numai pentru creştin – şi aceasta din pricina unei constatări experimentale obiective: nimeni nu ştie nimic, dar toată lumea ştie totul.

Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi printre lucruri, sau trecerea nepăsătoare, sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai bun ci şi atent: a ştiut să vadă.”

„Dumnezeu seceră şi unde n-a semănat: înseamnă că trebuie să dăm de la noi, să ne străduim, să dăm cu împrumut, să luăm iniţiative. Atitudinea de: parcă ce rău am făcut eu! eu n-am făcut rău nimănui! fac şi eu ce pot! Dacă nu pot mai mult! este – vorba lor – o atitudine de gură-cască, se află în contradicţie cu parabola talanţilor şi vădeşte că n-am înţeles cît de grav e păcatul de lenevire şi cît de concret consideră Dumnezeu îndemnul: cerurile se cuceresc. Nici cît de grav, de stăruitor ni se cer efortul şi năzuinţa spre imposibil, de nu chiar imposibilul însuşi.”

„Încredere în oameni, curaj, detaşare, bunăvoinţă către cei năpăstuiţi de pe urma cărora nu te poţi alege cu nici un folos (bolnavi, străini, întemniţaţi), un simţ sigur al măreţiei, predispoziţia pentru iertare, dispreţul faţă de prudenţi şi agonisitori: toate sunt trăsături ale gentlemanului şi cavalerului.”

„Omul, dacă raţionează în calitate de creştin şi vrea să se poarte conform cu doctrina creştină, poate – şi trebuie – să nu ţină seama de nedreptăţile săvîrşite împotrivă-i, de insultele ce i se aduc lui, ca individ. Dar dacă ocupă o funcţie de răspundere ori se află în fruntea treburilor publice nu are dreptul să invoce principiul iertării spre a rămîne distant şi rece în faţa răului şi a lăsa pe nevinovaţi pradă ticăloşilor.”

„Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt şi pricep că sunt si mi-o şi spun. Şi lumina parcă e mai luminoasă decît lumina şi parcă ea vorbeşte şi-mi spune cine e. Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai că durează încontinuu, dar şi creşte mereu; dacă răul n-are fund, apoi nici binele n-are plafon, cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos, deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se prăvăleşte asupră-mi ca nişte avalanşe care –antigravitaţional – mă înalţă; apoi, iar, procedează în alt fel: duios; mă leagănă – şi-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atît de puternic încît nu mă recunosc. (De atunci îmi este nespus de ruşine. De prostii, de răutăţi, de scîrnăvii. De toane. De viclenii. Ruşine).”

„Situaţia de creştin e tot una cu statutul de aristocrat. De ce? Pentru că îşi are temeiul în cele mai «senioriale» însuşiri: libertatea şi încrederea (credinţa). Ce este nobilul, feudalul? Mai presus de orice, un om liber. Ce înseamnă credinţa? Încredere în Domnul, deşi lumea e rea, în ciuda nedreptăţii, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decît semnale negative.”

„Creştinul (sau omul – e totuna) se cuvine a fi zîmbitor, tolerant, raţional, degajat, convins de relativitatea celor lumeşti; deci niţel sceptic şi foarte îngăduitor; şi totodată – ştiind că aici se joacă partida pe viaţă şi pe moarte – că numai în trup ne putem mântui (trupul e trup de moarte şi Pavel aşteaptă să fie scăpat de el, dar, pe de altă parte, odată ieşit din trup nu te mai poţi mîntui) – trebuie să fie grav, absolut convins de adevărurile revelaţiei, aprig în convingerile sale şi-n simţul tragic şi eroic al existenţei, abisal în deschiderile sale asupra tainelor vieţii. Este necesar, ar spune un istoric al culturii, să îmbine ceea ce Kenneth Clark numeşte «zîmbetul raţiunii» din secolul XVIII cu aspra ascultare şi înflăcărată credinţă din secolele XII-XIII.”

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Polirom, 2008.