Câteva fragmente din „Mizeria istoricismului”, de Karl Popper

„Revoluțiile sociale nu sunt declanșate de planuri raționale, ci de forțe sociale, de exemplu, de conflictele de interese. Vechea idee a filosofului-rege care pune în practică planuri gândite cu atenție a fost un basm inventat în interesul unei aristocrații formată din proprietari de pământuri. Echivalentul democratic al acestui basm este superstiția că prin argumente raționale un număr suficient de mare de oameni bine intenționați pot fi convinși să acționeze după un plan dinainte stabilit. Istoria arată că realitatea vieții sociale este diferită. Cursul dezvoltării istorice nu este determinat niciodată de construcții teoretice, oricât ar fi de bune, chiar dacă astfel de scheme pot exercita o anumită influență, alături de alți factori mai puțin raționali (chiar iraționali). Chiar dacă un astfel de plan coincide cu interesele grupurilor puternice, nu va fi realizat niciodată în forma în care a fost conceput, chiar dacă lupta pentru realizarea lui va deveni ulterior un factor major în procesul istoric. Rezultatul final va fi întotdeauna diferit de construcția rațională. În plus, rezultatul planificării raționale nu poate deveni în nicio circumstanță o structură stabilă, pentru că echilibrul forțelor este în schimbare. Orice tehnică socială, oricât s-ar axa pe realismul său și pe caracterul său științific este condamnată să rămână un vis utopic.” (p. 31)

„Dimpotrivă, cred că teoriile au prioritate față de observații precum și față de evenimente, prin faptul că acestea din urmă sunt importante doar în relație cu probleme teoretice. Totodată, trebuie să avem o întrebare înainte de a putea spera ca observațiile și experimentele să ne ajute în vreun fel să găsim un răspuns. Sau pentru a exprima aceasta în termenii metodei încercării și erorii, încercarea trebuie să preceadă eroarea. Precum am văzut, teoria sau ipoteza, care este întotdeauna provizorie, face parte dintr-o încercare, în timp ce observația și experimentul ne ajută să eliminăm teorii arătându-ne unde sunt ele greșite. Nu cred, deci, în «metoda generalizării», ceea ce înseamnă în perspectiva conform căreia știința începe cu observații de unde se derivă teoriile prin unele procese de generalizare sau inducție. Cred, mai degrabă, că funcția observației și a experimentului este aceea, mai puțin importantă, care ne ajută să testăm ipotezele noastre și să le eliminăm pe cele care nu rezistă la teste. Chiar și asa trebuie admis că acest proces de eliminare nu verifică doar speculații teoretice, ci stimulează totodată noi încercări de acest gen – și deseori se gresește din nou, iar aceste noi încercări sunt respinse din nou de observații și experimente noi.” (p. 69)

„Cum putem anihila progresul științific și industrial? Închizând ori controlând laboratoarele de cercetare, suprimând ori controlând revistele științifice ori alte mijloace de dezbateri, suprimând congresele și conferințele științifice, suprimând universitățile și alte instituții de învățământ, cărțile, presa scrisă, scrisul în general, și, în final, chiar vorbirea. Toate acestea sunt instituții sociale și pot într-adevăr să fie suprimate (ori controlate). Limba este o instituție socială fără de care progresul științific este de neimaginat, de vreme ce, fără limbaj nu poate exista nici știința și nicio tradiție în formare și în progres. Scrisul este o instituție socială și tot instituții sociale sunt organizațiile care tipăresc și editează, precum și toate celelalte instrumente instituționale care constituie metoda științifică. Metoda științifică are în sine aspecte sociale. Știința, și mai exact progresul științific, este rezultatul nu unor eforturi izolate, ci al concurenței libere în gândire. Pentru că știința are chiar și mai multă nevoie de competiție între ipoteze și de teste și mai riguroase. Iar ipotezele concurente au nevoie să fie reprezentate de persoane, adică au nevoie de avocați, de un juriu și chiar de un public. Această reprezentare personală trebuie organizată instituțional dacă dorim să ne asigurăm că va funcționa. Iar aceste instituții trebuie să fie plătite pentru aceasta și protejate prin legi. În cele din urmă, progresul depinde într-o foarte mare măsură de factori politici, de instituții politice care să asigure libertatea gândirii, de democrație.” (p. 112)

Karl R. Popper, Mizeria istoricismului, traducere de Dan Suciu și Adela Zamfir, Editura All, 1996.