Câteva fragmente din „Moartea la Veneția”, de Thomas Mann

„Omul singuratic în muțenia lui vede și simte lucrurile în același timp mai șters, dar și mai pătrunzător decît cel ce trăiește în mijlocul mulțimii; gîndurile îi sînt mai grele, mai ciudate și au totdeauna un iz de tristețe. Imagini și constatări ce ar putea fi ușor îndepărtate cu o privire, un zîmbet sau cu un schimb de păreri îl preocupă peste măsură, capătă în tăcere proporții, se adîncesc, se prefac în eveniment, în aventură, în sentiment. Singurătatea dă naștere originalității, frumuseții îndrăznețe și stranii, creează poezia. Dar în același timp singurătatea generează absurdul, falsul, disproporționatul și nepermisul.”

„Pentru ca o operă de seamă să poată exercita imperios o influență largă și profundă, trebuie neapărat ca între destinul personal al autorului și acela al generației sale să existe o înrudire  tainică, poate chiar ca cele două destine să se și confunde. Oamenii nu-și dau seama întrucât contribuie ei la gloria unei opere de artă. Fără să fie cunoscători, ei își închipuie că descoperă în ea sute de calități menite să îndreptățească marele interes pe care îl arată; dar adevăratul motiv al admirației lor e de natură imponderabilă, și anume e simpatia.”

„Scriitorul se simte fericit atunci cînd ideea lui se transformă în sentiment și sentimentul în idee.”

„Nimic nu e mai curios și mai dificil decît raportul ce există între oameni care se cunosc doar din vedere, care se întîlnesc în fiecare zi, poate chiar în fiecare ceas, observîndu-se reciproc, și care totuși sînt siliți, fie din pricina obiceiului locului, fie din cauza propriilor lor toane, să treacă indiferenți ca niște străini unul pe lîngă celălalt, fără să se salute sau să scoată vreun cuvînt. Sînt curpinși de un fel de neliniște, de curiozitate și surescitare, de o stare nervoasă ciudată, provocată de faptul că nevoia ce-o simt de a se cunoaște și de a comunica între ei este înăbușită în mod artificial și în același timp sînt cuprinși și de un fel de stimă plină de încordare. Căci omul iubește și cinstește pe semenul său atîta timp cît nu are putința de a-l cunoaște. Iar dorința nu e decît produsul unei cunoașteri insuficiente.”

„Avea totuși și clipe în care se potolea, venindu-și oarecum în fire. «Încotro mă îndrept?», se întreba atunci zguduit. «Încotro merg?» Ca orice om cărui meritele sale îi impun un interes aristocratic pentru obîrșia lui, era și el obișnuit ca de cîte ori se gândea la străduințele și succesele vieții sale să-și aducă aminte și de strămoșii lui, întrebându-se în gînd cu ce ochi l-ar privi ei și încercînd în minte să le obțină îngăduința. Se gîndi la ei, și acum, aici, în vîltoarea acestei rătăciri desfrînate a simțurilor, își aduce aminte de ținuta lor austeră, de virilitatea lor plină de cuviință și schiță un surîs melancolic. Ce-ar spune ei? Adevărat ce-ar spune ei despre întreaga lui viață, care se depărtase, degenerînd, de felul lor de trai, de viața asta a lui, robită artei, viață despre care chiar el odinioară, în plină tinerețe, scrisese cuvinte atât de disprețuitoare, mînat de aceeași concepție burgheză ca și aceea a străbunilor săi?”

„Dar crezi tu, dragul meu, că e cu putință să-ți însușești înțelepciunea și adevărata demnitate omenească dacă drumul tău duce către spiritualitate numai prin simțuri? Sau crezi mai degrabă (te las să hotărăști tu) că drumul acesta plăcut și primejdios e cu adevărat un drum greșit, plin de păcate, care ne duce neapărat în eroare?”

„Cum să fie un bun educator cel pe care un instinct înnîscut, cu neputință de înlăturat, îl împinge spre abis?”

„Cine și-a ieșit totuși din fire nu disprețuiește nimic mai mult decît încercarea de a-și redobîndi chibzuința.”

Thomas Mann, Moartea la Veneția, traducere de Ion Roman, Editura Univers, București, 1993