Câteva fragmente din „Numele trandafirului”, de Umberto Eco

„- […] E zadarnic, a mai spus el, nu mai avem înțelepciunea anticilor, s-a sfârșit vremea uriașilor.

-Suntem pitici, a încuviințat Guglielmo, dar pitici care stau pe umerii acelor uriași și în nimicnicia noastră izbutim uneori să vedem mai departe decât ei la orizont.”

„- […] Ba nu e aşa. Haide s-o luăm de la început, Adso, şi te asigur că încerc să-ţi lămuresc un lucru despre care nici eu nu cred că deţin adevărul. Cred că greşeala este să crezi că mai întâi apare erezia, apoi vin cei simpli care i se dăruiesc şi se încarcă de păcate. De fapt, la început apare condiţia oamenilor simpli, apoi vine erezia.

— Şi cum aşa?

— Tu ştii bine ce-i înţelegerea constituirii poporului lui Dumnezeu. O turmă mare, oi bune şi oi rele, ţinute în frâu de câinii ciobăneşti, soldaţii, sau puterea temporală, împăratul şi seniorii, sub conducerea păstorilor, clericii, interpreţii cuvântului lui Dumnezeu. Imaginea e deplină.

— Dar nu e adevărat. Păstorii se luptă cu câinii pentru că fiecare dintre ei vrea drepturile celorlalţi.

— Aşa este. Şi tocmai asta face nesigură natura turmei. Ocupaţi cum sunt să se sfâşie pe rând, câinii şi păstorii nu mai au grijă de turmă. O parte din ea rămâne afară.

— Cum afară?

— La margine. Ţăranii nu mai sunt ţărani pentru că nu mai au pământ sau ceea ce au nu le mai dă de mâncare. Orăşenii nu mai sunt orăşeni pentru că nu mai aparţin nici unei meserii, nici altei bresle, sunt poporul de jos, prada fiecăruia .

[…]Tocmai. Vorbeam despre alungaţii din turma oilor. De secole, în timp ce papa şi împăratul se ciorovăiau în diatribele lor despre putere, aceştia au continuat să trăiască la margine. […] Înlăturaţi cum erau din turmă, toţi aceştia fuseseră gata să se supună, sau să dea naştere oricărei predici care, spunând că ascultă de cuvântul lui Christos, învinuieşte de fapt felul cum se poartă câinii şi păstorii şi făgăduieşte că într-o zi ei vor fi pedepsiţi. Asta cei puternici au înţeles-o întotdeauna. Reprimarea celor alungaţi cerea negreşit reducerea privilegiilor lor, de aceea alungaţii care căpătau conştiinţa excluderii lor erau înfieraţi ca eretici, indiferent de doctrina pe care o îmbrăţişau. Iar aceştia din urmă, orbiţi de excluderea lor, nu aveau de fapt interes pentru nici un fel de doctrină. Asta era iluzia ereziei. Nu contează credinţa pe care o oferă o mişcare, contează doar speranţa pe care o propune. Toate ereziile sunt steagul unei realităţi a excluderii.”

„Există o înţelepciune secretă care face ca fenomene separate între ele să poată fi numite cu cuvinte asemănătoare, aceeaşi prin care lucruri divine pot fi desemnate cu nume pământeşti, şi prin simboluri echivoce lui Dumnezeu i se poate spune leu sau leopard, morţii i se poate spune rană, bucuriei flacără şi flăcării moarte, şi morţii abis, iar abisului ruină, iar ruinei şi leşinului pasiune.”

„Până atunci crezusem că orice carte vorbea despre lucrurile, omeneşti sau dumnezeieşti, ce se află în afara cărţilor. Acum mă dumiream că nu arareori cărţile vorbesc despre cărţi, sau e ca şi cum ar vorbi între ele. În lumina gândului acestuia, biblioteca mi s-a părut şi mai neliniştitoare. Era deci locul unui îndelungat şi secular murmur, al unui dialog de nedesluşit între pergament şi pergament, un lucru viu, un receptacul de puteri de nestăpânit de o minte omenească, tezaur de taine emanate de atâtea minţi, sau supravieţuind morţii celor care le făcuseră sau le mijlociseră apariţia.”

Umberto Eco, Numele trandafirului, tradusă din italiană de Florin Chirițescu, Chișinău, Hyperion, 1992