„Duchamp este de vină pentru întreaga dezbatere pe marginea întrebării «Este asta artă?», ceea ce, desigur, e tocmai ce și-a propus. Pentru el, rolul artistului în societate era similar cu cel al filosofului; nici măcar nu conta dacă se pricepe sau nu să picteze ori să deseneze. Rolul artistului nu era să ofere plăcere estetică – și designerii puteau face asta – , ci să privească lumea din altă perspectivă și să încerce să-i dea un sens sau să facă un comentariu despre ea prezentând anumite idei care nu aveau niciun alt scop funcțional decât ele însele. ”
„Camera nu poate vedea ceea ce poate vedea omul, lipsește întotdeauna ceva. Dacă ar mai fi trăit Cézanne, ar fi dat aprobator din cap, atrăgând atenția că o fotografie înregistrează o fracțiune de secundă care s-a întâmplat să fie surprinsă de cameră. Pe când un tablou ce înfățișează un peisaj, un portret sau o natură moartă ar putea părea un moment imortalizat într-o singură imagine, dar de fapt este punctul culminant al mai multor zile, săptămâni și, în cazul multor artiști (Cézanne, Monet, van Gogh, Gaugin și Hockney), ani de observare a unui subiect. Este rezultatul unor cantități uriașe de informații, experiențe, însemnări și studii ale spațiului care în cele din urmă se materializează în culorile, compoziția și atmosfera unei opere de artă finalizate. ”
„Abordarea formei geometrice la Rothko într-o pictură abstractă este considerabil diferită de cea a constructiviștilor și suprematiștilor ruși. Pe când contururile lor erau dure, ale lui erau moi și neclare. El nu căuta să creeze tensiune între forme, ci o armonie de culori; paleta sa cromatică era mult mai variată și nu se limita la culorile primare, ca în cazul constructiviștilor. (…) Rothko nu realizează un studiu despre formă sau culoare, ci despre emoțiile fundamentale ale oamenilor. El spune că tablourile sale sunt despre tragedie, extaz, damnare…”
O istorie a artei moderne: tot ce trebuie să știi despre ultimii 150 de ani, Will Gompertz, trad. de Daniela Magiaru, Iași, Polirom 2014.