Câteva fragmente din „Omul în căutarea sensului vieţii”, de Viktor E. Frankl

„O viață activă îi oferă omului oportunitatea de a cunoaște valoarea muncii creative, în timp ce o viață pasivă, de plăceri, îi oferă șansa de a obține împlinire din cunoașterea frumuseții, artei sau naturii. Dar și viața lipsită de creație sau de plăcerea contemplării creației poate avea sens, când e îndreptată spre un comportament moral unic: e vorba despre atitudinea omului față de existență, când aceasta e limitată de forțe exterioare. Omul închis nu mai are acces la creație sau plăcere. Dar nu doar creația și plăcerea conferă sens. Dacă viața are totuși vreunul, atunci și suferința trebuie să aibă sens. Suferința e o componentă structurală a vieții, la fel ca destinul și moartea. Viața umană nu poate fi completă fără suferință și moarte.

Felul în care omul își acceptă destinul și suferința implicită vieții, felul în care își acceptă crucea, îi oferă ample posibilități – chiar și în cele mai crunte circumstanțe – de aprofundare a sensului vieții sale. Poate să rămână curajos, demn și altruist. Sau lupta amară pentru conservare îl poate face să uite de demnitatea umană și să se transforme din ce în ce mai mult în animal. În asta constă șansa omului de a trage foloase din circumstanțele sale de viață sau dimpotrivă de a rata oportunitățile de cucerire a unor valori morale oferite de situațiile dificile. Iar decizia aceasta stabilește dacă se ridică sau nu la înălțimea suferinței sale.

Să nu credeți că discuțiile acestea sunt prea neobișnuite și rupte de realitatea vieții normale. E adevărat că sunt puțini cei capabili să atingă standarde morale atât de înalte. Printre prizonieri, doar câțiva au reușit să-și păstreze intactă libertatea interioară și să dobândească valorile puse în joc de suferința lor, dar fie și un singur exemplu este suficient pentru a demonstra că forța interioară îl poate ridica pe om deasupra destinului. Orice om se va confrunta cu destinul său și totodată cu șansa de a realiza ceva din suferința sa.” (p. 80)

„Un om poate să piardă orice, în afară de un singur lucru: ultima dintre libertățile umane – alegerea răspunsului în orice situație, alegerea felului propriu de a reacționa.” (p. 79)

„Orice om este liber să decidă ce vrea să devină – mental și spiritual. Dostoievski a spus cândva «Un singur lucru mă înspăimântă: să nu mă ridic la înălțimea suferințelor mele». Tocmai această libertate interioară – ce nu-i poate fi luată niciunui om – conferă sens și rost vieții.” (p. 79)

„Dacă, cumva, conceptul voinței de sens este unul idealist, eu aș numi un astfel de idealism, realism adevărat. Dacă e să valorificăm la maximum potențialul uman, trebuie ca mai întâi să credem în existența și în prezența acestui potențial. Altminteri, omul este “dus în derivă” (asemeni unui avion dus de vânt – cf. contextului în care Frankl face afirmația de față; n.trad.) și va decădea. Pentru că există și un potențial uman negativ! Și în pofida credinței noastre în omenia potențială a omului, nu trebuie să închidem ochii la faptul că oamenii «umani» sunt, și probabil că vor rămâne, o minoritate. Dar tocmai din acest motiv, fiecare din noi este provocat să se alăture acestei minorități.” (p. 88-89)

Viktor E. Frankl, Omul în căutarea sensului vieţii, traducere de Silvian Guranda, Meteor Press, București, 2009