Câteva fragmente din „Piticul”, de Pär Lagerkvist

„Cei mai mulți pitici sunt bufoni. Trebuie să spună lucruri cu haz, să se maimuțărească și să-i facă pe stăpâni sau pe oaspeți să râdă. Eu nu m-am înjosit niciodată într-un asemenea hal și de fapt nimeni nu mi-a cerut vreodată așa ceva. Înfățișarea mea exclude din capul locului gluma; pur și simplu nu se potrivește în niciun fel cu caraghioslâcurile. Și apoi, eu nu râd niciodată.

Nu sunt bufon. Nu sunt decât un pitic. Nimic altceva decât un pitic.”

„Zbârciturile mă arată foarte bătrân. Nu sunt bătrân. Dar am auzit spunându-se că noi, piticii, ne tragem dintr-o rasă mai veche decât cea care trăiește acum pe pământ și că de aceea suntem noi bătrâni de când ne naștem. (…) Nu mă deranjează în niciun chip dacă aparțin unei alte rase decât celei de acum și nici dacă se vede pe mine.

Părerea mea este că pe fețele celorlalți nu se vede absolut nimic.”

„Am observat uneori că îi sperii pe oameni. Dar ceea ce îi sperie sunt ei înșiși. Își închipuie că frica le vine de la mine, dar de fapt îi sperie piticul din ei, ființa aceea asemănătoare omului, cu chip de maimuță, care își ridică uneori capul din străfundurile sufletului lor. Li se face frică pentru că nu știu că poartă în ei încă o ființă. Se înspăimântă ori de câte ori iese ceva la suprafață, ceva dinlăuntrul lor, din smârcurile sufletului, pe care nu-l recunosc și care nu seamănă cu viața lor din realitate. Atâta timp cât nu se vede nimic la suprafață, nu le este frică, nu se alarmează că ar putea să apară ceva. Se țin drepți, se mișcă impasibili, cu pielea feței întinsă pe care nu se citește absolut nimic. Dar înlăuntrul lor există întotdeauna altceva, ceva ce ei pretind că nu există, și astfel trăiesc, fără să bage de seamă, mai multe vieți diferite în același timp – ciudat de secrete și incoerente.

Și sunt diformi, deși nu se vede pe ei.”

„Stau aici înlănțuit, zilele trec și nu se întâmplă absolut nimic. Viața e goală, lipsită de orice bucurie, dar iau lucrurile așa cum sunt și nu mă plâng. Aștept timpuri mai bune, și or să vină ele, pentru că planul nu e să stau închis aici la infinit. O să am din nou prilejul să-mi continui cronica acolo sus, la lumina zilei, ca și înainte, și voi fi din nou de folos. Dacă îmi cunosc bine stăpânul, nu se va putea lipsi el prea mult timp de piticul lui. Acestea îmi sunt gândurile și mă simt încrezător. Stau aici în celula mea și mă gândesc la ziua când vor veni să mă descătușeze pentru că el a trimis după mine.”

Pär Lagerkvist, Piticul, traducere din suedeză de Liliana Donose Samuelsson, Humanitas, 2003