Câteva fragmente din „Raționalismul în politică”, de Michael Oakeshott

„Nu este totuși deloc nevoie să-și dea cineva mare osteneală pentru a dezvolta ideea că lucrul cel mai caracteristic, în ce privește politica din zilele noastre, este inspirație ei raționalistă; credința predominantă că politica e lucru ușor constituie, în sine, o dovadă suficientă. (…) Credința raționalistă în suveranitatea tehnicii este premisa atât a ideii că ar fi posibilă o schemă cuprinzătoare de control mecanicizat, cât și a amănuntelor fiecăreia din schemele care au fost proiectate până acum: ea este înțeleasă drept ceea ce se numește «o problemă administrativă». Dar, în timp ce raționalismul domnește acum aproape fără nicio opoziție, chestiunea care ne interesează pe noi este: care sunt împrejurările ce au încurajat această stare de lucruri? Căci semnificația triumfului său nu stă doar în el însuși, ci în contextul său.

Răspunsul la această întrebare este, pe scurt, acela că politica raționalismului este politica celor lipsiți de experiență politică, și că principala caracteristică a politicii europene în ultimele patru secole este aceea că a suferit invazia a cel puțin trei tipuri de lipsă de experiență politică – aceea a noului conducător, aceea a noii clase conducătoare, și aceea a noii societăți politice. Nu este nevoie să subliniem cât de potrivită este politica raționalistă pentru omul care, neformat sau needucat pentru practicarea politicii, se trezește în situația de a exercita autoritatea și inițiativa politică. El are așa mare nevoie de această politică raționalistă, încât nimic nu-l va stimula să fie sceptic față de posibilitatea unei tehnici politice magice care să înlăture handicapul său constând în lipsa de educație politică. Când i se oferă o asemenea tehnică, lui i se pare că i s-a oferit salvarea însăși; a i se spune că întreaga cunoaștere necesară se găsește, completă și autonomă, într-o carte, și că această cunoaștere este de așa fel încât poate fi repede învățată pe dinafară precum și aplicată mecanic, aceasta i se va părea, ca și mântuirea, ceva aproape prea frumos pentru a fi adevărat.” (p. 32)

„În primul rând, raționalismul în politică, așa cum l-am interpretat aici, implică o eroare lesne de identificat, o concepție greșită cu privire la natura cunoașterii omenești, al cărei efect este degenerarea gândirii. Ca atare, raționalismul este lipsit de capacitatea de a corecta propriile defecte; el nu are nicio calitate homeopatică; nu poți scăpa de greșelile sale devenind mai sincer sau mai profund raționalist. Aceasta, s-ar putea observa, este una din sancțiunile pe care le primește cineva pentru că trăiește după carte; acest mod de viață nu numai că duce la anumite greșeli, dar el secătuiește mintea însăși; acet mod de a trăi după precepte generează în cele din urmă lipsa de onestitate intelectuală. Mai departe, raționalistul a respins dinainte unica inspirație din afara sa care ar fi fost aptă să-i corecteze greșeala; nu numai că neglijează acel gen de cunoaștere care l-ar salva, dar începe prin a-l desființa. Mai întâi stinge lumina și apoi se plânge că nu vede că este «ca un om care străbate singur tenebrele». Raționalistul este funciarmente needucabil; și el ar putea fi scos, prin educație, din raționalismul său numai cu ajutorul unei inspirații pe care o privește drept marele dușman al omenirii. Singurul lucru pe care Raționalistul, lăsat singur, îl poate face este să înlocuiască un proiect raționalist, în care a dat greș, cu altul în care speră să aibă succes. Într-adevăr, tocmai în această direcție degenerează rapid politica din zilele noastre: obiceiurile și tradițiile politice care, nu cu mult timp în urmă, constituiau bunurile comune chiar și pentru oponenții ireductibili din politica engleză, au fost înlocuite de o simplă înclinație spirituală raționalistă comună.” (p. 40-41)

„A fi conservator, deci, înseamnă a prefera familiarul necunoscutului, a prefera ceea ce s-a încercat neîncercatului, faptul misterului, realul posibilului, limitatul nemărginitului, ceea ce este aproape îndepărtatului, ceea ce este îndeajuns supraabundetului, acceptabilul perfectului, râsul de azi beatitudinii utopice. Legăturile și fidelitățile familiare vor fi preferate seducției unor atașamente mai profitabile; a dobândi și a amplifica va fi mai puțin important decât a păstra, a cultiva și a te bucura de ceea ce ai; durerea unei pierderi va fi mai acută decât atracția unei noutăți sau promisiuni. Înseamnă a fi pe potriva soartei pe care o ai, a trăi la nivelul propriilor mijloace, a te mulțumi cu acea nevoie de mai multă perfecțiune care este pe măsura omului și a împrejurărilor în care trăiește. La unii oameni aceasta este rezultatul unei alegeri; la alții este o înclinație ce apare, frecvent sau mai puțin frecvent, în preferințele și aversiunile lor, nefiind aleasă ca atare și nici cultivată în mod special.

Toate acestea sunt înfățișate printr-o anumită atitudine față de schimare și inovație; schimbarea desemnând modificările pe care trebuie să le suferim, iar inovația pe acelea pe care noi le proiectăm și executăm.

Schimbările sunt circumstanțe față de care trebuie să ne adaptăm, iar înclinația de a fi conservator constituie atât simbolul dificultății pe care o avem în a face acest lucru, cât și resursa la care recurgem în încercările noastre de a-l face. Schimbările sunt lipsite de efect doar pentru cei care nu sesizează nimic, care sunt ignoranți cu privire la ce au în stăpânire și apatici față de împrejurări; iar ele pot fi salutate fără nicio discriminare numai de către cei care nu prețuiesc nimic, ale căror atașamente sunt trecătoare, și cărora dragostea, precum și afecțiunea le rămân străine. Înclinația conservatoare nu dă naștere nici uneia dintre acestea: tendința de a te bucura de ceea ce există acum și îți stă la dispoziție este opusul ignoranței și apatiei, iar ea cultivă atașamentul și afecțiunea. Ca urmare, ea este ostilă schimbării, care apare întotdeauna mai întâi ca privare de ceva. O furtună ce distruge o dumbravă și transformă un peisaj favorit, moartea prietenilor, letargia prieteniei, căderea în desuetudine a deprinderilor de comportament, retragerea unui clovn favorit, exilul involuntar, meandrele destinului, pierderea unor capacități de care te bucurai și înlocuirea lor cu altele – toate acestea sunt schimbări, nu lipsite de compensații poate, dar pe care omul cu o fire conservatoare le regretă negreșit.” (p. 80)

Michael Oakeshott, Raționalismul în politică, traducere și prefață de Adrian-Paul Iliescu, Editura ALL, 1995