Câteva fragmente din „Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr”, de C. S. Lewis

Lucrează, aşadar, cu mare atenţie la dezamăgirea sau nemulţumirea pe care primele săptămâni de mers la biserică le vor produce cu siguranţă în pacient. Duşmanul acordă El însuşi un răgaz de descumpănire la începutul oricărei încercări umane. I se întâmplă elevului care a sorbit cu încântare la grădiniţă Poveştile Odiseii, iar acum se apucă să buchisească greaca veche. Li se întâmplă îndrăgostiţilor care s-au căsătorit şi de-abia acum încep greul traiului împreună. În orice domeniu al vieţii, e încercarea care marchează trecerea de la aspiraţia visătoare la împlinirea dificilă în fapt. Duşmanul îşi asumă riscul pentru că are curiosul capriciu de a-şi închipui că face din scârbavnicele creaturi ceea ce El numeşte „liberi” iubitori şi slujitori — „fii” e cuvântul pe care îl foloseşte El, cu gustul Lui inveterat pentru legături denaturate cu animalele pe două picioare, spre defăimarea întregii lumi spirituale. Dorindu-le libertatea, aşadar, refuză să-i conducă, simplu, cu hăţurile afecţiunilor şi obişnuinţelor lor, către ţintele pe care li le pune în faţă: El îi lasă „să umble singuri pe cale”. Şi aici ni se oferă nouă ocazia. Dar tot aici, să nu uiţi, stă şi pericolul. Dacă apucă să treacă cu bine de uscăciunea de la început, devin mult mai puţin vulnerabili la emoţii şi atunci vor fi mult mai greu de ispitit.

Ciudat cum în imaginaţia muritorilor noi suntem cei care le băgăm în cap tot felul de lucruri: în realitate, noi cel mai bine lucrăm ferindu-le mintea de prea multe idei.

Ori de câte ori oamenii se îndreaptă către Duşmanul însuşi, cauza noastră e pierdută, dar ne-om pricepe şi noi să-I împiedicăm. Cel mai simplu e să le întorci privirile dinspre El către ei înşişi. Pune-i să se ocupe doar de mintea lor şi să încerce să-şi inducă sentimente prin acţiunea propriei voinţe. Când intenţia ar fi fost să-I ceară Lui milă, pune-i să încerce să-şi croşeteze singuri milostivenia fără a-şi da seama că asta fac de fapt. Când intenţia era să-L roage să le dea curaj, fă-i să încerce din răsputeri să se simtă ei singuri curajoşi. Când îşi spun că se roagă pentru îndurare, convinge-i să încerce să se simtă deja iertaţi. Învaţă-i să aprecieze valoarea fiecărei rugăciuni după reuşita ei de a produce sentimentul dorit; şi nu-i lăsa nicicum să se întrebe în ce măsură depinde reuşita sau nereuşita cu pricina de cât de sănătoşi sau bolnavi, de cât de proaspeţi sau obosiţi se simt la momentul respectiv.

Orice-ai face, în sufletul pacientului tău vor sta amestecate şi ceva bunăvoinţă, şi ceva răutate. Marea artă e să-l faci să-şi verse răutatea în capul vecinilor cu care se întâlneşte în fiecare zi, iar bunăvoinţa să şi-o risipească aiurea, spre regiuni cât mai îndepărtate, în beneficiul unor indivizi pe care nici nu-i cunoaşte. Răutatea va deveni astfel cât se poate de reală, pe când bunăvoinţa se va dilua în imaginar. Nu are nici un rost să-i inflamezi ura pentru nemţi dacă, în acelaşi timp, creşte în el proasta tendinţă de a se purta cuviincios cu mama sau şeful lui, sau cu persoana întâlnită întâmplător în tren. Gândeşte-te la omul tău ca la o serie de cercuri concentrice, unde cea mai aproape de centru e voinţa, la mijloc stă intelectul şi spre exterior se află fantezia. Sunt slabe speranţe să poţi exclude dintr-odată, din toate cele trei cercuri, orice aduce a devotament pentru Duşman: efortul tău trebuie să urmărească măturarea tuturor virtuţilor către exterior, până când, într-un final, se aşază toate pe cercul fanteziei, în vreme ce însuşirile care ne convin nouă le vei împinge către interior, spre cercul voinţei. Căci doar atunci când intră sub imperiul voinţei şi se materializează acolo în chip de obiceiuri, ne devin nouă virtuţile cu adevărat fatale. (Fireşte, nu mă refer la ceea ce îşi închipuie pacientul că e voinţa, acea agitaţie a conştiinţei care ia hotărâri cu dinţii încleştaţi, ci la centrul real, ceea ce Duşmanul numeşte „inima”.) Soiul acela de virtuţi pe care le boieşte fantezia sau le aprobă intelectul, ba chiar, în oarecare măsură, acelea care-şi atrag iubirea şi admiraţia, nu-l pot feri pe om de casa Tatălui Nostru: dimpotrivă, îl vor face mai amuzant odată ajuns acolo.

Trebuie să ne fie clar că toată povestea cu iubirea Lui pentru oameni şi cu perfecta libertate în care trebuie El slujit nu e (cum ne-ar conveni să credem) vorbărie de paradă, ci înspăimântătorul adevăr. El chiar vrea să umple universul cu stârpiturile Lui nesuferite care să-I preia chipul şi asemănarea — creaturi a căror viaţă va fl, păstrând proporţiile, calitativ asemănătoare cu a Lui, şi asta nu pentru că i-a absorbit pe toţi, ci pentru că voinţa lor se conformează liber voinţei Lui. Noi căutăm vite care să ne devină hrană; El îşi doreşte slujitori care să-I devină fii. Noi vrem să aspirăm înăuntru; El vrea să dăruiască în afară. Noi suntem ca nişte vase golite care ar vrea să se umple; El e plin şi se revarsă. Obiectivul nostru de război e o lume în care Tatăl Nostru din Adânc va fi asimilat toate fiinţele în sine; Duşmanul tinde către o lume plină de fiinţe unite cu El, şi totuşi distincte.

Ca întotdeauna, primul pas e să-l ţii în neştiinţă. Nu-l lăsa să-şi facă vreo idee despre legea ondulaţiei. Fă-l să creadă că ardoarea iniţială ce a urmat convertirii ar fi putut şi ar fi trebuit să ţină la nesfârşit şi că uscăciunea în care s-a trezit acum s-a instalat şi ea definitiv. Odată ce i-ai înşurubat bine în cap ideea asta, poţi să continui în mai multe feluri. Asta depinde de ce fel de om e pacientul tău. E tipul depresiv care poate fi atras în ispita disperării, sau tipul încrezător care poate fi convins că totul va fi bine? Tipul dintâi devine din ce în ce mai rar printre oameni. Dar dacă pacientul se întâmplă să fie de soiul ăsta, sarcina e uşoară. Nu trebuie decât să-l ţii departe de creştinii cu experienţă (ceea ce nu e prea greu în zilele noastre), să-i îndrepţi atenţia către pasajele adecvate din Scriptură şi apoi să-l înhami la sarcina disperată de a-şi regăsi vechea dispoziţie prin simpla lucrare a voinţei — şi partida e câştigată. Dacă însă e din categoria celor care speră, sarcina ta e să-l înveţi cu temperaturile joase ale propriului Ivii spirit până ce, treptat, se va declara mulţumit şi aşa, convingându-se că nici nu e foarte frig. Într-o săptămână sau două îl vei putea face să se întrebe dacă primele lui zile de creştin n-au fost cumva poate un pic exagerate. Vorbeşte-i despre „moderaţie în toate”. Dacă reuşeşti să-l faci să-şi spună că „religia e bună şi ea, dar numai până la un punct”, poţi să zici că te-ai procopsit cu un suflet. O religie moderată e la fel de bună pentru noi ca nici un fel de religie — ba poate chiar mai amuzantă.

Nici nu mai e nevoie să-l câştigi cu o carte bună care îl pasionează pentru a-l fura de la rugăciune, de la muncă sau odihnă; o pagină de reclame din ziarul de ieri e de-acum la fel de eficientă, îl poţi face să piardă timpul nu doar în conversaţii care îi fac plăcere, cu persoane pe care le apreciază, ci chiar în discuţii cu indivizi de care nu-i pasă câtuşi de puţin, despre lucruri care-l plictisesc de moarte. Îl poţi convinge să nu ridice un deget cât e ziua de lungă. Poţi să-l ţii treaz până târziu în noapte, şi nu în căutare de bairamuri, ci cu ochii pironiţi în tăciunii stinşi din vatră. Orice activitate sănătoasă care l-ar însufleţi în vreun fel poate fi inhibată fără să-i oferim ceva în schimb, aşa încât să ajungă să spună, aşa cum zicea unul dintre pacienţii mei când l-am primit aici jos, „Acum îmi dau seama că mi-am irosit viaţa fără să apuc să fac nici ce ar fi trebuit, nici ce mi-ar fi plăcut.” Creştinii spun că Duşmanul este acela „fără de care nimic nu are tărie”. Iar nimicul e foarte tare: îndeajuns de tare încât să dea pe apa sâmbetei anii cei mai buni din viaţa unui om, nu din pricina vreunor dulci păcate, ci doar de dragul acelor nevrednice pâlpâiri ale minţii, preocupată nici ea nu ştie de ce şi pentru ce, al satisfacerii unor curiozităţi atât de sleite că omul e doar pe jumătate conştient că le are, al orelor de bătut darabana şi bâţâit picioarele şi fredonat melodii care nici nu-i plac, sau al încâlcitului labirint de reverii blege şi monotone care, însă, odată lansate de vreo asociere întâmplătoare, pot prinde în mreje creatura, prea slabă şi confuză ca să le reziste.

Cu adevărat, cel mai sigur drum spre Iad este cel treptat — panta uşoară, moale la călcat, fără curbe bruşte, fără kilometraj, fără indicatoare.

Durerile şi plăcerile au însuşirea că sunt incontestabil reale; prin urmare, atât timp cât se află sub imperiul lor, omul are la îndemână un reper al realităţii. Dacă pentru a-ţi damna pacientul ai fi apelat la metoda romantică —făcând din el un fel de Harold Infantele sau un Werther care să-şi plângă de milă la nesfârşit pentru nefericiri imaginare — atunci ar fi trebuit neapărat să-l fereşti de orice durere reală; căci, fireşte, cinci minute de veritabile dureri de dinţi ar fi dezvelit amărăciunile romantice de poleială, le-ar fi revelat stupizenia, iar ţie ţi-ar fi demascat stratagema. Dar tu ai încercat să-l afuriseşti conducându-l pe calea lumii, adică oferindu-i vanitatea, agitaţia, ironia şi plictisul costisitor îmbrobodite în chip de plăceri. Cum a fost posibil să nu vezi că o plăcere reală era ultimul lucru din care ar fi trebuit să-l laşi să guste? Nu ţi-ai dat seama că are să distrugă pur şi simplu, prin contrast, toată butaforia pe care te-ai chinuit atât s-o preţuiască? Şi că soiul de plăcere pe care i-au oferit-o cartea şi plimbarea era cel mai periculos dintre toate? Că are să-i cureţe sensibilitatea de crusta cu care i-o acopereai şi că are să-l facă să-şi vină în fire, să se vindece? Ca să-i pregăteşti despărţirea de Duşman, ai încercat să-l desparţi mai întâi de sine, şi făceai deja progrese. Acum, totul s-a dus de râpă.

Lasă-l să facă orice, numai să nu acţioneze. Oricât i s-ar umple de pioşenie imaginaţia şi sentimentele, nu avem a ne teme de nimic dacă ţinem pioşenia asta departe de sfera voinţei. Aşa cum unul dintre ai lor zicea odată, obiceiurile active se întăresc prin repetiţie, pe când cele pasive slăbesc. Să simtă cât mai des şi să nu facă nimic — aşa îi va trece cheful de acţiune pe vecie şi, într-un final, nici să simtă nu va mai fi în stare.

C.S. Lewis, Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, trad. Sorana Corneanu, Humanitas, 2017.