Câteva fragmente din „Teoria râsului”, de Henri Bergson

„Iată primul punct asupra căruia aș vrea să vă atrag atenția. Nu există comic în afara a ceea ce este cu adevărat omenesc. Un peisaj poate fi frumos, grațios, sublim, insignifiant sau urât, dar nu va fi niciodată rizibil. Vom râde de un animal, dar pentru că am surprins la el o atitudine caracteristică omului sau o expresie omenească. “

„Aș vrea acum să semnalez, drept un simptom nu mai puțin vrednic de a fi remarcat, insensibilitatea care însoțește de obicei râsul. De comic putem afirma că nu-și poate produce efectul de șoc decât cu condiția de a se năpusti din senin asupra unei suprafețe sufletești cuprinsă în mod statornic de calm, unificată. Indiferența este mediul său natural. Râsul nu are un dușman mai mare decât emoția. “

„Într-o societate a inteligențelor pure, nu vom mai plânge, probabil, dar, cu siguranță, vom râde; în timp ce sufletele invariabil sensibile, acordate la unisonul vieții, în care orice eveniment se va fi prelungit în rezonanță sentimentală, nu vor mai cunoaște, nici nu vor mai înțelege râsul.”

„Comicul se adresează inteligenței pure. Numai că această inteligență trebuie să rămână neîncetat în contact cu alte inteligențe. Iată cel de-al treilea fapt asupra căruia aș vrea să vă atrag atenția. N-am mai gusta comicul, dacă ne-am simți izolați. Se pare că râsul are nevoie de un ecou. Ascultați-l bine: nu este un sunet articulat, net, desăvârșit, este ceva care ar vrea să se prelungească, repercutându-se din aproape în aproape, ceva care începe cu o izbucnire puternică, pentru a se continua prin rostogoliri, asemenea tunetului în munți.”

Teoria râsului, Henri Bergson, Traducere Silviu Lupașcu, Institutul European Iași, 1992.