„A trăi înseamnă a prefera să trăiești. Viața, de orice fel ar fi și oricum am trăi-o, ne pune mereu în situația de a reacționa, de a lua atitudine, de a ne manifesta gusturile, predilecțiile, simpatiile, preferințele, dorințele etc. O cît de sumară autoanaliză ne poate arăta că dezinteresul, insensibilitatea, nepăsarea sînt atitudini izolate și trecătoare, sînt stări în care nu ne simțim bine și pe care nu le putem permanentiza în mod voluntar (voind ceva, deja nu mai suntem nepăsători, indiferenți!). Sîntem ființe care își orientează activitatea și își organizează viața în funcție de o mulțime de trebuințe și interese, de intenții și aspirații; avem cerințe de care nu putem face abstracție și exigențe la care n-am renunța cu nici un preț. Cît de puțin pretențios ar fi un om, știm bine că tot nu ar consimți de bună voie să trăiască «oricum» și nu ar fi dispus să accepte «orice». Dimpotrivă, de câte ori i se ivește ocazia, el face uz de putința sa de a-și exprima preferințele și de a decide – măcar în ceea ce îl privește. […] Omul este o ființă care se simte cu atât mai mult ea însăși, autentică și împlinită, cu cît dispune de mai multe posibilități de a aprecia și de a decide în chip autonom – deci liber. Oricum ar înțelege libertatea, oricare ar fi genul de libertate pe care o dorește și pentru care luptă, dacă a ales libertatea omul trebui să fi ales deja, implicit, libertatea de a alege. Într-un cuvînt, el este în mod definitoriu o ființă care alege.” (p. 141-141)
„În contextul naturii, omul este ființă solitară: pentru a deveni el însuși, pentru a deveni om, el trebuie să existe cu ființe care-i împărtășesc destinul, cu semenii săi. Ca membru al comunității, omul se distinge prin rasă, sex, națiune, generație, mediu cultural, situație economică și socială etc.; totuși, el nu poate fi definit doar prin aceste determinări care-l transformă într-un atom social, membru al unei colecții de indivizi, parte a unei structuri care îl Închide. Ca să existe cu adevărat, omul trebuie să se implice în activitatea asupra lui însuși și asupra lumii; doar prin realizare personală omul devine conștient că este el însuși, că domină viața și se poate autodepăși.” (p. 166)
Cristian Petru, „Valoare și umanism” în Lecții de filozofie, Editura Humanitas, București, 1990.