Câteva fragmente din „Visul lui Ezechiel”, de Augustin Ioan

„Pământul, geometria ca expresie a ordinii sacre și omul sunt «ingredientele» arhitecturii. Oricare dintre ele a fost deja propusă de nenumărate ori drept «cauza primă» a arhitecturii.” (p.11)

„Pământul însuși, în(tru) care șade casa și din care aceasta se iscă, poate fi privit ca «suport» neutru, dar și ca membru al tetradei heideggeriene, de egală importanță cu cerul de deasupră-i, cu zeii și muritorii de jos. În templu, pământul se pro-pune pre sine: „pământul iese la iveală prin faptul că opera (templul) se repune în el”[1]. (p. 16)

„Desigur, caracterul de a fi habitabil informează – prin feed-back – actul de proiectare: ființa se regăsește cu predilecție în anumite spații, iar în altele nu: drept consecință, acestea se vor stinge în timp, în vreme ce memoria le va flata cu precădere pe primele. A goli de ființă un spațiu este a-l întoarce la starea sa haotică, indeterminată. Și invers: moartea ființei nu este deplină cât timp casa pe care o locuiește nu este la rândul ei neantizată. Orașul nu este deplin cucerit până nu cade arhitectura sa: templele, palatul, locuințele […] Observăm dar mutarea accentului de pe producerea spațiului pe folosirea lui. Metaforele, analogiile simbolice între corp și spațiul dimprejur sunt deci, dintr-o persepctivă fenomenologică, în primul rând o interpretare a arhitecturii deja produse și abia în subsidiar un pattern generativ. Muritorii «trebuie mai întâi să învețe locuirea»[2] și apoi să închipuie spații care să le semene, spre a fi locuite.” (p. 32)

„Că omul este de o ființă cu arhitectura în care se învăluie – o știm.  Drapajul de piatră și lut poartă amprenta/semnătura lui, trasate pe zid/înzidite: chipul, trupul, respirațiile și atingerile de o viață – sunt toate acolo. În absența zării de simbolism antropomorf (sau corporal, în sens larg), arhitectura este de cele mai multe ori alienantă, oglinda se tulbură și apar monștrii.

Relația arhitecturii cu trupul uman […] pare a fi – la cea dintâi tentativă de sistematizare – una triadică. Mai întâi, corpul pătrunde în arhitectură a priori, configurând-o prin a) măsura cu care omul își apropriază realul (cot, palmă, picior) și îl modelează/reproduce mai departe, sau b) prin mimesis. Dar măsura umană, după ce a „defrișat” realul, se ocultează în proporție, unde – în schimb – devine vădită ordinea, sacră în toate culturile […] În al doilea rând, trupul ar pătrunde în arhitectură prin «recunoaștere» a posteriori – o lectură a arhitecturii existente și, apoi, o irigare a celor virtuale prin prisma unor modele interpretative îndatorate imageriei corpului […] În fine, modernitatea târzie și – mai ales – postmodernismul vor tinde, ca un feed back al recunoașterii semiotice […] spre recuperarea corporalității arhitecturii, încercând să substanțieze, prin retorica mimesis-ului, taina ce parcă se pierduse pe veacuri prin dez-vrăjire: bionica și citatele cu funcție estetică, walking cities (Archigram), și face-houses, edificiile zoomorfe ale lui Saarinen și casele explicit falice ale lui Tigerman, toate acestea par a fi serii anamorfice ale antropomorfismului, «deformări plastice» al temei în chestiune.” (pp. 70-71)

Augustin Ioan, Visul lui Ezechiel, Editura Anastasia, 1996.

NOTE

[1] Walter Biemel, Heidegger, Humanitas, București, 1996, p. 113

[2] Martin Heidegger, Originea operei de artă, Humanitas, București, 1995