Înțelepciune
I
Frica de tine, Doamne, m-a izbit
Și-arsura i-o mai simt ca pe-un detunet,
Frica de tine, Doamne, m-a izbit!
O, Doamne, – aflai ce josnic este tot,
Și Gloria-ți în mine izbucnit-a.
O, Doamne, – aflai ce josnic este tot!
Îneacă duhul meu în sfântu-ți Vin,
În Pâinea ta frământă a mea viață,
Îneacă duhul meu în sfântu-ți Vin!
Ci iată al meu sânge nejertfit
Și carnea mea nedemnă de durere,
Ci iată al meu sânge nejertfit!
Și iată-mi fruntea care n-a roșit,
La jilțul tău, la sfintele-ți picioare,
Ah, iată-mi fruntea care n-a roșit!
Și iată-mi mâna care n-a muncit,
Pentru cărbunii-aprinși, pentru tămâie.
Ah, iată-mi mâna care n-a muncit!
Și inima-mi, care bătea în van,
O, iată-acum bătând pentru Calvaru-ți,
Inima mea care bătea în van!
Picioarele plimbate fără rost
Le iată cum aleargă după Haru-ți,
Picioarele-mi plimbate fără rost!
Iată-mi și glasul, trist și mincinos,
Gătit să spună rugi de pocăință,
Iată-mi și glasul, trist și mincinos!
Iată-mi și ochii aprinși întru păcat
Gătiți ca să se stingă în plânsoare,
Iată-mi și ochii aprinși întru păcat!
Vai, Doamne cel a toate iertător,
Ce-adânc e puțul răutății mele,
Vai, Doamne, cel a toate iertător!
Tu, Doamne ce înfrici și ce sfințești,
Ce negru e abisul crimei mele,
Tu, Doamne ce înfrici și ce sfințești!
O Doamne-al păcii, tu, cel glorios,
Neștiința, frica mea ți le-o jertfire,
O, Doamne-al păcii, tu, cel glorios!
Tu, ce cunoști prea bine tot, tot, tot
Și știi că n-am pe lume bogăție,
Ah, Doamne ce cunoști prea bine tot,
Eu tot ce am îți dăruiesc doar ție!
II
Iubi-o voi eu doară pe Maica-mi, pe Maria;
Iubirea pentru alții e un comendământ
Trebuincios, dar Maica-mi doar poate-a-i da avânt
Și-a o aprinde-n inimi cu toată gingășia.
De dragul Ei dușmanii-mi par vrednici de iubit
Prin Ea ajuns-am numai zelos întru jertfire,
Iar inima-mi e blândă și voi a O servire,
Precum O rog întruna. Iar Ea mi-a-ngăduit.
Și, cum încă nu-s tare pe câte se cuvinte,
Am mâna slăbănoagă și ochiul fugăcios,
Ea-mi întărește brațul, îmi pleacă ochii-n jos
Și mă învață-n ce fel să O ador mai bine.
Prin Ea în suferință îmi aflu un imbold,
Iar Inima-mi străpunsă-i de Cele Cinci Stigmate,
Prin Ea purced spre Cruce, cercând a nu m-abate,
Și de-o invoc, e cinga ce-mi trece peste șold.
Gândi-voi doar la Maica mea Sfântă, la Maria,
Înțelepciunii scaun și milelor izvor,
Și-a Franței dulce Mamă, ce O rugăm cu spor,
Să-i apere statornic onorarea și mândria.
Neprihănită Maică, Iubire-n care sper,
Temei credinței noastre, ce-i dat să o lumine,
Au nu pe drept eu oare iubescu-Te pe Tine,
Pe Tine, doar pe Tine, Tu, poartă către Cer?
III
Ești liniștit și tainic, pe plac ți-s, așadar,
Spovadele-ngânate în umbra pe șoptite,
O inimă ce tace în loc să se agite,
Sfioșii, nu atâta de zăpăciți cât par.
Culegi, cu gesturi line, doar gândurile care
În ordine se-arată și zgomot mult nu fac,
Iar mâna Ta se-arată cu fructul din copac,
Atunci când stă să cadă, nespus de răbdătoare.
Iubirea Ta, porunca-Ți spre-a se putea plini,
Se varsă peste toate și tot, fără măsură,
Iar celor buni le-arată acea învățătură
De-a se smeri în suflet și-n duh de-a săraci.
Și dacă vrea greșitul să facă a Ta vrere,
A Ta, cel mult iubindu-l, vorbești așa puțin,
El trebuie și poate a săvârși deplin
Porunca datoriei în taină și-n tăcere.
Tăcere – pentru lumea cu-a ei sminteală rea,
Tăcere – pentru cela fălos și necucernic,
Căci tu iubești tăcerea, chiar și la ceas cucernic
Chiar și în fața morții, de nu și-n fața Ta.
Le dă în dar tăcerea și-un drag de taină-anume,
Tu, care faptul tainic îl prețui, așadar
Sfioșilor, nu-atâta de zăpăciți cât par,
Și-nsuflă-le în suflet dezgustul pentru lume.
Le dăruie, o, Doamne, de la înaltu-ți tron,
Temeinicie-n toate și bună rânduire,
Ca-n ziua cea din urmă să afle miluire
La Mielul cel Teribil, în noul său Sion,
Când ei putea-vor spune: „Am vrut să îți fim pe vrere”
Iar Mielul, cântărindu-i, întinde-va un braț
Și va răspunde: ”Haideți, voi binemeritați
Prin pacea voastră pacea-mi, iar slava-mi prin durere.
IV
I
Grăi spre mine Domnul: „Iubește-mă. Oftând,
Privește-mi coasta, unde am unul din stigmate,
Picioarele ce-mi fură în lacrimi îmbăiate
De Magdalena, brațul, pe lemnul frânt
De multele-ți greșale. Și crucea-n primul rând,
Piroanele și spinii, spre-a învăța din toate
Ca să iubești, în lumea-ți ce-i cărnii devotate,
Doar sângele-mi și carnea-mi și tot al meu cuvânt.
Nu mi-am iubit eu însumi până la moarte oare
Pe tatăl meu și frații-mi și fiii întru duh,
N-am suferit eu însumi, ca nimeni sub văzduh,
Și nu-ți plătii orbirea cu râuri de sudoare,
N-am suspinat amarnic pentru greșeala ta,
Prietenul meu jalnic, ce vrei a mă căta?”
II
Eu am răspuns: „O, Doamne, cunoști cum sunt la fire.
E drept că te tot caut mereu fără folos,
Ci-a te iubi? Eu, care mă aflu-așa prejos,
Pe tine, ce te mistui și arzi întru iubire,
Pe tine, puț al tihnei de care-avem lihnire?
Nu vezi? Mă lupt cu mine și sufăr doar ponos!
Au cuteza-voi urma să ți-o cinstesc sfios,
Cu-acești genunchi bicisnici, mustind de prihănire?
Și totuși eu te caut din toți rărunchii mei
Și voi ca măcar umbra-ți drept haină să îmi țină
Dar tu n-ai nicio umbră, tu ești numai lumină.
O limpede fântână, amară pentru cei
Ce-și îndrăgesc damnarea, o, tu, ce ești doar scapăr,
Afar’ de ochii care sub un sărut se-mpleoapăr”.
III
– Iubește-mă, e lege! Sunt dragoste cum știi,
Sunt pleoapă, sunt o buză cuprinsă de ardoare,
Și, drag bolnav, pojarul ce-l ai de-a mă cătare.
Sunt eu, sunt și pojarul. Tu trebuie-a-ndrăzni
Să mă iubești! Iubirea-mi nu poate să rănească
Iubirea ta firavă și încă târâtoare,
Ci, precum ia un vultur un iepure în gheare,
O va purta de-a dreptul spre pacea sa cerească.
Ah, noaptea mea! Ah, ochii-ți în noaptea mea cea lină!
Un pat, făcut din raze plăpânde de lumină,
O să-ți primească truda și îți va fi chivot.
Iubește-mă, părându-ți oricât de anevoie
Să îmi plinești cuvântul. Tot ce voiesc eu pot,
Dar voi ca tu iubirea-ți să-mi dai de bunăvoie.
IV
– Au nu-prea mult, o, Doamne? Să te iubesc? Dar cum?
Nu! Nu cutez! Pe tine a te iubire n-o să
Cutez! Nu voi! Pe Tine – a vânturilor roză
Între atâtea vânturi al iubirii? Tu-n
Cei sfinți îți afli locul și-n cela ce e bun,
Nu-n păcătos, albină suavă ce repoză
Pe-a inocenței floare când mugurește, roză.
Să te iubesc pe tine, eu, eu? Sunteți nebuni,
Părinte, Fiu și Spirit? Eu, lașa căzătură
Ce și-a făcut din rele a doua ei natură
Și are în vedere-n auz, mirosit,
În gust și-n pipăire, în sufletu-i căit,
Dorința doar să-l vadă, cuprins de o vâlvoare,
Pe-Adam cel vechi dintr-însul că arde și că piare?
V
– Iubește-mă. Nebunii-s, pe care i-ai numit,
Și-s nou Adam, ce viața ta veche o s-o roadă,
Sunt Roma ta, Parisul, Sodoma blestemată,
Sărman la niște prânzuri bicisnice poftit.
Iubirea mea e focul arzând necontenit
În întregime carnea și-mprăștiind-o toată,
Ca pe-un parfum, potopul ce vine deodată
Și-îneacă orice germen imund ce am sădit.
Doar ca a morții-mi cruce să fie făurită
Și, prin lucrarea unui de bunătate har,
Să mi te am, în tremur, mai blând decât aoar.
Iubește. Ieși din noaptea-ți. E voia mea, vădită
Din veci, o, tu acela cu inima lovită,
Să mă iubești, pe mine avându-mă tu doar.
VI
– Mi-e frică, Doamne! Duhul mi-e apucat de tremur.
Eu văd că-i trebuință a te iubi. Dar dat e
Să-ți fiu iubitul ție, tu, care ești Dreptate,
De care pân’ și drepții cu frică se cutremur?
Și în ce chip? Căci, iată, se nourează cerul
Ce-n inimă-l crezusem a fi pe-nseninate,
Și parcă peste mine cernita-i boltă cade.
Au drumul pân’ la tine nu cade-se a temu-l?
Tu îmi întinzi o mână ca să îmi pot scula
Această biată carne și sufletu-ntr-o rână,
Dar o să pot vreodată eu strângerea-ți de mână
Să o îndur? Putea-voi a pune fruntea mea
Pe pieptul tău, pe dulcea ta inima, vreodată
Așa cum și-a fost pus-o Apostolul alt’dată?
VII
– Dacă voiești pe merit iubirea-mi a avea,
Îți dau un sfat. Aleargă, cu inima-ți căznită,
Să mi te ieie-n brațe Biserica-mi iubită,
Ca viespea către crinul ce s-a deschis abia.
Apropie-te. Vino lângă urechea mea,
Fii gata de-o spovadă umilă și cinstită,
Zi-mi tot fără opreliști, cu vorba netrufită,
Și-un smoc de flori alese căința-ți va-mi părea.
Apoi poftește, simplu, la mine-n mesenie,
Să guști o hrană sfântă, o hrană pe vecie,
Cum îngerii din ceruri, nici ei, n-au ospătat
Și vinul ce face din vița mea de vie,
Un vin vârtos și dulce și pururi lăudat,
Care-ți strecoară-n sânge o viață veșnic vie.
***
Apoi te du. În taina-mi crezând cu sfiiciune,
Cea taină grea, prin care eu duh și carne-ți sunt
Și-n casa mea revino apoi cât mai curând
Spre-a te nutri cu vinu-mi ce setea o răpune,
Din pâinea-mi făr’ de care ai fi mereu flămând,
Și roagă-te la Tatăl, Măicuței mele bune,
Să fii, cât o să țină surghiunul tău în lume,
Ca oaia ce-și dă lâna plecându-și capul, blând,
Ca pruncii, ce drept haină, se-mbracă-n inocență,
Uitând amoru-ți propriu și propria esență,
În fine să te-asemeni cu mine într-un fel.
Cu mine, ce pe vremea lui Iuda, altădată
Am fost așa ca tine, trecui prin chin mișel,
Și am murit pe cruce de-o moarte scelerată.
***
Și ca să-ți dau răsplată la zelu-n datorii,
Ce-și au a lor dulceață, plinite cum se cade
De pe pământ gusta-vei dintr-ale mele roade,
Nechinul, bucuriile tihnitei sărăcii
Și serile-mi de taină, când parcă vei sorbi
Din Veșnicu-mi Caliciu, ca și-n eternitate,
Acele seri când cerul de lună luminat e
Iar clopotele-n turnuri spun rugi trandafirii,
Tu așteptând să capeți trăirea-ntru lumină,
Trezvia care vine din mila mea deplină
Și lauda pe care în ceruri ți-o voi da
Și tihna nesfârșită și tainica știință
De-a te uni cu mine prin dulcea-ți suferință
Pe care ai făcut-o să fie și a mea.
VIII
Ah, ce-i cu mine, Doamne? Eu tremur tot și plângu,
Răpit de bucurie. În timp ce glasu-ți blând
Îmi face rău și bine asupră-mi răsunând,
Îmi dă plăcute spaime și groaznice încânturi.
Eu râd și plâng și parcă mi-ar întări avântul
O trâmbiță de luptă pentru asalt chemând
Iar îngeri de tot soiul vin cu drapele-n vânt,
Ci după-aceea fricii îi vine iarăși rândul.
Mă bucur și mi-e teamă să fiu al tău ales,
Deși sunt cu credință în multa-ți îndurare,
Ci chiar nedemn de tine, în fața ta eu ies
Cu rugăciunea-n suflet, dar și cu-spaimă mare
De-a nu pieri nădejdea ce glasu-ți mi-o dădu
Și tot aspir spre tine!
IX
– Să fie cum vrei tu!
Paul Verlaine, Poeme Saturniene, traducere de Octavian Soviany, Casa de Editură Max Blecher, 2017.