Câteva poezii de Paul Verlaine

 Înțelepciune

 

I

Frica de tine, Doamne, m-a izbit

Și-arsura i-o mai simt ca pe-un detunet,

Frica de tine, Doamne, m-a izbit!

 

O, Doamne, – aflai ce josnic este tot,

Și Gloria-ți în mine izbucnit-a.

O, Doamne, – aflai ce josnic este tot!

 

Îneacă duhul meu în sfântu-ți Vin,

În Pâinea ta frământă a mea viață,

Îneacă duhul meu în sfântu-ți Vin!

 

Ci iată al meu sânge nejertfit

Și carnea mea nedemnă de durere,

Ci iată al meu sânge nejertfit!

 

Și iată-mi fruntea care n-a roșit,

La jilțul tău, la sfintele-ți picioare,

Ah, iată-mi fruntea care n-a roșit!

 

Și iată-mi mâna care n-a muncit,

Pentru cărbunii-aprinși, pentru tămâie.

Ah, iată-mi mâna care n-a muncit!

 

Și inima-mi, care bătea în van,

O, iată-acum bătând pentru Calvaru-ți,

Inima mea care bătea în van!

 

Picioarele plimbate fără rost

Le iată cum aleargă după Haru-ți,

Picioarele-mi plimbate fără rost!

 

Iată-mi și glasul, trist și mincinos,

Gătit să spună rugi de pocăință,

Iată-mi și glasul, trist și mincinos!

 

Iată-mi și ochii aprinși întru păcat

Gătiți ca să se stingă în plânsoare,

Iată-mi și ochii aprinși întru păcat!

 

Vai, Doamne cel a toate iertător,

Ce-adânc e puțul răutății mele,

Vai, Doamne, cel a toate iertător!

 

Tu, Doamne ce înfrici și ce sfințești,

Ce negru e abisul crimei mele,

Tu, Doamne ce înfrici și ce sfințești!

 

O Doamne-al păcii, tu, cel glorios,

Neștiința, frica mea ți le-o jertfire,

O, Doamne-al păcii, tu, cel glorios!

 

Tu, ce cunoști prea bine tot, tot, tot

Și știi că n-am pe lume bogăție,

Ah, Doamne ce cunoști prea bine tot,

 

Eu tot ce am îți dăruiesc doar ție!

 

II

 

Iubi-o voi eu doară pe Maica-mi, pe Maria;

Iubirea pentru alții e un comendământ

Trebuincios, dar Maica-mi doar poate-a-i da avânt

Și-a o aprinde-n inimi cu toată gingășia.

 

De dragul Ei dușmanii-mi par vrednici de iubit

Prin Ea ajuns-am numai zelos întru jertfire,

Iar inima-mi e blândă și voi a O servire,

Precum O rog întruna. Iar Ea mi-a-ngăduit.

 

Și, cum încă nu-s tare pe câte se cuvinte,

Am mâna slăbănoagă și ochiul fugăcios,

Ea-mi întărește brațul, îmi pleacă ochii-n jos

Și mă învață-n ce fel să O ador mai bine.

 

Prin Ea în suferință îmi aflu un imbold,

Iar Inima-mi străpunsă-i de Cele Cinci Stigmate,

Prin Ea purced spre Cruce, cercând a nu m-abate,

Și de-o invoc, e cinga ce-mi trece peste șold.

 

Gândi-voi doar la Maica mea Sfântă, la Maria,

Înțelepciunii scaun și milelor izvor,

Și-a Franței dulce Mamă, ce O rugăm cu spor,

Să-i apere statornic onorarea și mândria.

 

Neprihănită Maică, Iubire-n care sper,

Temei credinței noastre, ce-i dat să o lumine,

Au nu pe drept eu oare iubescu-Te pe Tine,

Pe Tine, doar pe Tine, Tu, poartă către Cer?

 

III

 

Ești liniștit și tainic, pe plac ți-s, așadar,

Spovadele-ngânate în umbra pe șoptite,

O inimă ce tace în loc să se agite,

Sfioșii, nu atâta de zăpăciți cât par.

 

Culegi, cu gesturi line, doar gândurile care

În ordine se-arată și zgomot mult nu fac,

Iar mâna Ta se-arată cu fructul din copac,

Atunci când stă să cadă, nespus de răbdătoare.

 

Iubirea Ta, porunca-Ți spre-a se putea plini,

Se varsă peste toate și tot, fără măsură,

Iar celor buni le-arată acea învățătură

De-a se smeri în suflet și-n duh de-a săraci.

 

Și dacă vrea greșitul să facă a Ta vrere,

A Ta, cel mult iubindu-l, vorbești așa puțin,

El trebuie și poate a săvârși deplin

Porunca datoriei în taină și-n tăcere.

 

Tăcere – pentru lumea cu-a ei sminteală rea,

Tăcere – pentru cela fălos și necucernic,

Căci tu iubești tăcerea, chiar și la ceas cucernic

Chiar și în fața morții, de nu și-n fața Ta.

 

Le dă în dar tăcerea și-un drag de taină-anume,

Tu, care faptul tainic îl prețui, așadar

Sfioșilor, nu-atâta de zăpăciți cât par,

Și-nsuflă-le în suflet dezgustul pentru lume.

 

Le dăruie, o, Doamne, de la înaltu-ți tron,

Temeinicie-n toate și bună rânduire,

Ca-n ziua cea din urmă să afle miluire

La Mielul cel Teribil, în noul său Sion,

 

Când ei putea-vor spune: „Am vrut să îți fim pe vrere”

Iar Mielul, cântărindu-i, întinde-va un braț

Și va răspunde: ”Haideți, voi binemeritați

Prin pacea voastră pacea-mi, iar slava-mi prin durere.

 

IV

I

Grăi spre mine Domnul: „Iubește-mă. Oftând,

Privește-mi coasta, unde am unul din stigmate,

Picioarele ce-mi fură în lacrimi îmbăiate

De Magdalena, brațul, pe lemnul frânt

 

De multele-ți greșale. Și crucea-n primul rând,

Piroanele și spinii, spre-a învăța din toate

Ca să iubești, în lumea-ți ce-i cărnii devotate,

Doar sângele-mi și carnea-mi și tot al meu cuvânt.

 

Nu mi-am iubit eu însumi până la moarte oare

Pe tatăl meu și frații-mi și fiii întru duh,

N-am suferit eu însumi, ca nimeni sub văzduh,

 

Și nu-ți plătii orbirea cu râuri de sudoare,

N-am suspinat amarnic pentru greșeala ta,

Prietenul meu jalnic, ce vrei a mă căta?”

 

II

Eu am răspuns: „O, Doamne, cunoști cum sunt la fire.

E drept că te tot caut mereu fără folos,

Ci-a te iubi? Eu, care mă aflu-așa prejos,

Pe tine, ce te mistui și arzi întru iubire,

 

Pe tine, puț al tihnei de care-avem lihnire?

Nu vezi? Mă lupt cu mine și sufăr doar ponos!

Au cuteza-voi urma să ți-o cinstesc sfios,

Cu-acești genunchi bicisnici, mustind de prihănire?

 

Și totuși eu te caut din toți rărunchii mei

Și voi ca măcar umbra-ți drept haină să îmi țină

Dar tu n-ai nicio umbră, tu ești numai lumină.

 

O limpede fântână, amară pentru cei

Ce-și îndrăgesc damnarea, o, tu, ce ești doar scapăr,

Afar’ de ochii care sub un sărut se-mpleoapăr”.

 

III

– Iubește-mă, e lege! Sunt dragoste cum știi,

Sunt pleoapă, sunt o buză cuprinsă de ardoare,

Și, drag bolnav, pojarul ce-l ai de-a mă cătare.

Sunt eu, sunt și pojarul. Tu trebuie-a-ndrăzni

 

Să mă iubești! Iubirea-mi nu poate să rănească

Iubirea ta firavă și încă târâtoare,

Ci, precum ia un vultur un iepure în gheare,

O va purta de-a dreptul spre pacea sa cerească.

 

Ah, noaptea mea! Ah, ochii-ți în noaptea mea cea lină!

Un pat, făcut din raze plăpânde de lumină,

O să-ți primească truda și îți va fi chivot.

 

Iubește-mă, părându-ți oricât de anevoie

Să îmi plinești cuvântul. Tot ce voiesc eu pot,

Dar voi ca tu iubirea-ți să-mi dai de bunăvoie.

 

IV

– Au nu-prea mult, o, Doamne? Să te iubesc? Dar cum?

Nu! Nu cutez! Pe tine a te iubire n-o să

Cutez! Nu voi! Pe Tine – a vânturilor roză

Între atâtea vânturi al iubirii? Tu-n

 

Cei sfinți îți afli locul și-n cela ce e bun,

Nu-n păcătos, albină suavă ce repoză

Pe-a inocenței floare când mugurește, roză.

Să te iubesc pe tine, eu, eu? Sunteți nebuni,

 

Părinte, Fiu și Spirit? Eu, lașa căzătură

Ce și-a făcut din rele a doua ei natură

Și are în vedere-n auz, mirosit,

 

În gust și-n pipăire, în sufletu-i căit,

Dorința doar să-l vadă, cuprins de o vâlvoare,

Pe-Adam cel vechi dintr-însul că arde și că piare?

 

V

– Iubește-mă. Nebunii-s, pe care i-ai numit,

Și-s nou Adam, ce viața ta veche o s-o roadă,

Sunt Roma ta, Parisul, Sodoma blestemată,

Sărman la niște prânzuri bicisnice poftit.

 

Iubirea mea e focul arzând necontenit

În întregime carnea și-mprăștiind-o toată,

Ca pe-un parfum, potopul ce vine deodată

Și-îneacă orice germen imund ce am sădit.

 

Doar ca a morții-mi cruce să fie făurită

Și, prin lucrarea unui de bunătate har,

Să mi te am, în tremur, mai blând decât aoar.

 

Iubește. Ieși din noaptea-ți. E voia mea, vădită

Din veci, o, tu acela cu inima lovită,

Să mă iubești, pe mine avându-mă tu doar.

 

VI

– Mi-e frică, Doamne! Duhul mi-e apucat de tremur.

Eu văd că-i trebuință a te iubi. Dar dat e

Să-ți fiu iubitul ție, tu, care ești Dreptate,

De care pân’ și drepții cu frică se cutremur?

 

Și în ce chip? Căci, iată, se nourează cerul

Ce-n inimă-l crezusem a fi pe-nseninate,

Și parcă peste mine cernita-i boltă cade.

Au drumul pân’ la tine nu cade-se a temu-l?

 

Tu îmi întinzi o mână ca să îmi pot scula

Această biată carne și sufletu-ntr-o rână,

Dar o să pot vreodată eu strângerea-ți de mână

 

Să o îndur? Putea-voi a pune fruntea mea

Pe pieptul tău, pe dulcea ta inima, vreodată

Așa cum și-a fost pus-o Apostolul alt’dată?

 

VII

– Dacă voiești pe merit iubirea-mi a avea,

Îți dau un sfat. Aleargă, cu inima-ți căznită,

Să mi te ieie-n brațe Biserica-mi iubită,

Ca viespea către crinul ce s-a deschis abia.

 

Apropie-te. Vino lângă urechea mea,

Fii gata de-o spovadă umilă și cinstită,

Zi-mi tot fără opreliști, cu vorba netrufită,

Și-un smoc de flori alese căința-ți va-mi părea.

 

Apoi poftește, simplu, la mine-n mesenie,

Să guști o hrană sfântă, o hrană pe vecie,

Cum îngerii din ceruri, nici ei, n-au ospătat

 

Și vinul ce face din vița mea de vie,

Un vin vârtos și dulce și pururi lăudat,

Care-ți strecoară-n sânge o viață veșnic vie.

 

***

Apoi te du. În taina-mi crezând cu sfiiciune,

Cea taină grea, prin care eu duh și carne-ți sunt

Și-n casa mea revino apoi cât mai curând

Spre-a te nutri cu vinu-mi ce setea o răpune,

 

Din pâinea-mi făr’ de care ai fi mereu flămând,

Și roagă-te la Tatăl, Măicuței mele bune,

Să fii, cât o să țină surghiunul tău în lume,

Ca oaia ce-și dă lâna plecându-și capul, blând,

 

Ca pruncii, ce drept haină, se-mbracă-n inocență,

Uitând amoru-ți propriu și propria esență,

În fine să te-asemeni cu mine într-un fel.

 

Cu mine, ce pe vremea lui Iuda, altădată

Am fost așa ca tine, trecui prin chin mișel,

Și am murit pe cruce de-o moarte scelerată.

 

***

Și ca să-ți dau răsplată la zelu-n datorii,

Ce-și au a lor dulceață, plinite cum se cade

De pe pământ gusta-vei dintr-ale mele roade,

Nechinul, bucuriile tihnitei sărăcii

 

Și serile-mi de taină, când parcă vei sorbi

Din Veșnicu-mi Caliciu, ca și-n eternitate,

Acele seri când cerul de lună luminat e

Iar clopotele-n turnuri spun rugi trandafirii,

 

Tu așteptând să capeți trăirea-ntru lumină,

Trezvia care vine din mila mea deplină

Și lauda pe care în ceruri ți-o voi da

 

Și tihna nesfârșită și tainica știință

De-a te uni cu mine prin dulcea-ți suferință

Pe care ai făcut-o să fie și a mea.

 

VIII

Ah, ce-i cu mine, Doamne? Eu tremur tot și plângu,

Răpit de bucurie. În timp ce glasu-ți blând

Îmi face rău și bine asupră-mi răsunând,

Îmi dă plăcute spaime și groaznice încânturi.

 

Eu râd și plâng și parcă mi-ar întări avântul

O trâmbiță de luptă pentru asalt chemând

Iar îngeri de tot soiul vin cu drapele-n vânt,

Ci după-aceea fricii îi vine iarăși rândul.

 

Mă bucur și mi-e teamă să fiu al tău ales,

Deși sunt cu credință în multa-ți îndurare,

Ci chiar nedemn de tine, în fața ta eu ies

 

Cu rugăciunea-n suflet, dar și cu-spaimă mare

De-a nu pieri nădejdea ce glasu-ți mi-o dădu

Și tot aspir spre tine!

 

IX

– Să fie cum vrei tu!

 

Paul Verlaine, Poeme Saturniene, traducere de Octavian Soviany, Casa de Editură Max Blecher, 2017.