Câteva reflecții pe seama unei implicări prietenești

Am urmărit din start inițiativa dlui Paul Dragoș Aligică numită, cu o deliberată modestie, Marginalia. Cred că ea are ca scop regruparea forțelor intelectual-academice de dreapta, după ceea ce Horia Patapievici numește, într-o viitoare carte, Anii urii. Adică anii în care o realitate politică aparent defunctă (USL) și un front mediatic de stigmatizare au reușit să demonizeze un grup – firește eterogen, dar valoros – de personalități publice afirmate, mature și (până nu demult) implicate în modelarea marii noastre aventuri istorice postcomuniste: integrarea instituțională și culturală în aria geopolitică euro-americană. În recentul său interviu pentru ediția românească a revistei Newsweek, Horia Patapievici amintea, oportun, că anii urii au început taman după ce fostul președinte Traian Băsescu a condamnat, în Parlament (și în pragul intrării țării în UE) crimele și ilegitimitatea regimului comunist, instalat manu militari în 1947. În aparență, anii urii au triumfat: elita intelectuală pro-occidentală, anti-comunistă, pro-capitalistă și modernizatoare (deși ea include și notabili critici ai modernității, de pe poziții conservatoare) a fost decuplată de la viața publică.

Membrii acestui segment eminent al comunității naționale s-au trezit marginalizați, scuipați pe stradă, caricaturizați, reduși la câteva teme calomnioase (reiterate maniacal de mercenarii angajați să o facă). Prin evacuarea lor forțată, nedemocratică, brutală și sistematică, nu doar ei – ca oameni – au avut de suferit, ci însăși democrația românească oricum fragilă, ezitantă, plină de reziduri toxice ale vechiului regim. Cel mai grav nu este că o seamă de personalități meritorii – care și-au demonstrat competența și patriotismul prin studiile, operele și acțiunea lor civică necontenită, asumând uneori responsabilități publice – au trăit ani de amărăciune, frustrare, ingratitudine agresivă și solitiudinea unui exil intern: toate acestea ar fi putut, la rigoare, rămâne evenimente negative de ordin privat. Adevărata pierdere constă în faptul că, odată cu ei, și valorile pe care ei au înțeles să le apere, cu argumente civilizate și patos comunitar, au intrat într-o severă eclipsă.

Românii educați, onești, patrioți în sens constituțional, care vor pentru țara noastră un viitor în UE și NATO, alături de partenerii strategici americani, dar și o democrație funcțională, capabilă să valorizeze potențialul oricărui cetățean, au înțeles corect (deși gradual) că asasinarea în efigie a intelectualității publice din familia spirituală descrisă mai sus nu a produs o alternativă de mai bună calitate, ci dimpotrivă, a pavat calea unei imposturi epidemice, din cauza căreia confuzia morală și contraselecția au devenit definitorii pentru o viață publică intrată într-o periculoasă derivă. Vulgaritatea, violența troglodită și demoralizarea colectivă au luat locul clarității strategice, difuzând la scară socială amplă sentimentul unei fundături fără scăpare. Firește, conținutul intelectual asociat site-ului Marginalia nu va reuși, prin el însuși, să corecteze starea de fapt. Va avea însă meritul de a solidariza (dincolo de nuanțele fiecăruia) un ethos istoric judicios, fără de care destinul nostru riscă să decadă în irelevanță și derizoriu. În ce mă privește, sunt bucuros să-mi regăsesc aici atât vechi sau mai noi prieteni, cât și doza de aer curat căreia îi duc de prea multă vreme lipsa. Nu mă mai interesează politica militantă, însă nici nu-mi doresc să văd că eforturile noastre de o viață au fost zădărnicite prin defetism. Sper ca, după atâtea bătălii câștigate și pierdute, după atâtea cicatrici și traume, să putem demonsta împreună că am devenit mai înțelepți, iar pentru ca acest deziderat să se împlinească e nevoie de un singur efort: acela de a evita vanitățile fără miză și accesele disolutive de egocentrism, pentru a ne concentra asupra soluțiilor. Așa să fie!