Ce facem cu România veche? Câteva fragmente din „Patrimoniul la răscruce; antologie de luptă”, de Françoise Choay

Ne aflăm la o răscruce istorică pentru patrimoniu în România, o țară blocată între insensibilitatea sovietică și progresismul de rit nou, între renegarea vechiului și lăcomia noului, o țară sluțită de mafia imobiliară, politicieni incompetenți și complici sau veșnica lipsă de cultură și foame de forme fără fond.

În România este dureros de evident faptul că:

„(…) înfrângerea și nimicirea unei culturi s-au dovedit mai sigure prin distrugerea monumentelor, decât prin moartea luptătorilor.” (Françoise Choay)

Miza alegerii așternute în fața acestei țări este chiar sufletul său, un concept dificil de introdus în discursuri electorale sau proiecte cu finanțare UE. După cum se întreba John Ruskin:

„(…) Trebuie oare ca această mică Europă – acest colț al planetei noastre, înnobilat de sângele vechilor bătălii și cenușie de templele vechilor credințe – această îngustă fâșie a pavimentului lumii, tocită de picioarele atâtor pelerini, să fie în întregime măturată și împodobită pentru masca Viitorului?”

Pe de o parte, România este și ea vulnerabilă față de „(…) mișcarea care antrenează omenirea spre o civilizație mondială, distrugătoare a acestor bătrâne particularisme cărora le revine onoarea de a fi creat valori estetice și spirituale ce dau preț vieții și pe care le adunăm grijuliu în biblioteci sau în muzee pentru că ne simțim din ce în ce mai puțin siguri că suntem capabili să mai producem altele tot atât de necontestat”, după cum spunea Claude Lévi-Strauss.

În plus, atât la nivel instituțional cât și, în special, la nivel personal, românii nu sunt încă capabili să accepte că, după cum scria Victor Hugo:

„Oricare ar fi drepturile de proprietate, distrugerea unui edificiu istoric și monumental nu trebuie să fie permisă. Există două lucruri într-un edificiu, folosința și frumusețea sa. Folosința aparține proprietarului, frumusețea, lumii; a o distruge înseamnă a-ți depăși drepturile.”

Pentru a evita pierderea identității, a valorilor estetice și morale simbolizate de bogatul patrimoniu cultural al țării noastre, trebuie să conștientizăm în primul rând o realitate pe care John Ruskin o deplângea de mult:

„Caracterul special al răului produs de aceste vremuri este că e ireparabil.”

Françoise Choay, Patrimoniul la răscruce; antologie de luptă. Traducere de Kázmér Kovács, Editura Ozalid, București, 2014.