Gabriel Mursa. Cecitatea lui Tucidide și lungul drum către civilizație

Atunci când descria războiul peloponesiac drept cel mai important eveniment din istoria umanității, Tucidide făcea, probabil, fără să-și dea seama, o afirmație a cărei importanță nu este nici măcar astăzi pe deplin înțeleasă. După cum bine știm, acum două milenii și jumătate, Grecia, a cărei cultură a reprezentat creuzetul civilizației occidentale, a fost scena unui eveniment cu totul excepțional, o dispută sângeroasă și prelungită între cele mai influente și mai reprezentative cetăți ale lumii elenice, respectiv, Sparta și Atena. În fapt, în Elada acelor vremuri se loveau, pentru prima oară deschis la scara istoriei și fără menajamente, două plăci tectonice, două lumi.  Una era arhaică, războinică, totalitară, autarhică, gregară, tribală, monocoloră și primitivă, condusă de disprețul față de om ca persoană individuală, de xenofobie (ura față de străini), organizată pe principii militariste, adică pe forță și coerciție,  și oligarhice. Merită menționat, în treacăt, că spartanii, în ciuda maniilor lor puritaniste, glorificau furtul, hoția și alte asemenea ”virtuți”, dacă interesele publice o cereau. Pe de altă parte, Atena reprezenta arhetipul unei lumi noi, pluraliste, democratice (cu stângăciile inerente oricărui început ce presupune pași în necunoscut), cosmopolite, liberale, invididualiste, ce respecta proprietatea personală și dorința de îmbogățire, blândă față de străini, tolerantă, deschisă față de comerțul exterior. În această încleștare epică, se ciocneau, în realitate,  tribalismul și ceea ce astăzi numim Marea Societate (A. Smith) sau Societatea Deschisă (K. Popper).

Așadar, evenimentele dramatice descrise de celebrul istoric grec nu se rezumau, nici pe departe, la un simplu conflict politic între două cetăți, la  o dispută pentru influență, resurse și glorie. Totuși, ar trebui să fim îngăduitori cu ”eroarea” sau cecitatea lui Tucidide, cu incapacitatea lui de a sesiza cu precizie simbolistica evenimentelor pe care le relata, altfel, formidabil, și în care fusese implicat în mod direct. Fiecăruia dintre noi i se întâmplă să fie implicat în fapte, împrejurări sau faceri, al căror sens poate fi intuit, creionat sumar, dar a căror logică ultimă rămâne, finalmente, insondabilă, impenetrabilă.

Această incapacitate de a sesiza întotdeauna cu acuratețe ceea ce se întâmplă cu adevărat provine din reflexul înnăscut al creierului uman de a personifica. Astfel, Binele se confundă cu Făt-Frumos, iar Răul cu Zmeul, Balaurul. Creierul face acest lucru din rațiuni foarte precise: pentru a simplifica, pentru a identifica, pentru a face înțeles. Omului comun i-a fost întotdeauna dificil să înțeleagă noțiuni, lucruri abstracte, simboluri, el având o propensiune naturală pentru un lucru ”material”, tangibil, concret, cu forme clare, evidente. Tocmai acest lucru face diferența între poetul, pictorul, savantul de geniu și insul ordinar. Având în vedere că ființa umană are un aparat mintal extraordinar de identificare a altor corpuri umane, în special, a feței, ea își folosește această abilitate pentru a simplifica și a înțelege foarte rapid care este ruda sau străinul, prietenul sau dușmanul, cunoscutul sau necunoscutul etc.

Totuși, acest reflex, în mod indubitabil, extrem de prețios pentru supraviețuire, prezintă dezavantajul că judecata rapidă poate fi, uneori, eronată. Așadar, reflexul personificării ne poate împiedica să înțelegem logica imanentă a lucrurilor, a evenimentelor a faptelor. De aceea, la scara istoriei, semnificația ultimă a disputei dintre partide, cetăți, țări sau alianțe de țări poate fi ușor pierdută din vedere prin reflexul întruchipării în persoană, al personificării. Astfel, avem propensiunea de a ascunde lucrurile dându-le nume precum Sparta, Atena, Cruciada, Inchiziția, Stalin, Hitler, Est, Vest,  Războiul Rece, Partidul Național-Socialist etc.

Din nefericire, istoria recentă a României nu scapă de pericolul unor asemenea evaluări sumare, care, prin personificare, tind să ascundă esența lucrurilor. Deși putem fi prada ușoară a maniheismului naiv, trebuie s-o spunem clar: ceea ce vedem că se derulează în special în ultimii doi ani pe scena politică și socială autohtonă nu reprezintă o confruntare între o ”elită” cleptocrată ce face scut în jurul unui ”combinator”  născut, în mod cu totul întâmplător, în cel mai sărac județ al țării, după buna tradiție a modelului politic de inspirație siciliană, și o majoritate sătulă să mai tolereze ifosele unui Erdogan indigen, care își camuflează virginitatea social-democrată, adică a insului pretins ”sărac și cinstit”, cu proprietăți și conturi prin paradisuri fiscale. Nu avem de-a face cu disputa între două partide, unul al săracilor, condus de milionari, și altul al antreprenorilor, îmbogățiți în proporție covârșitoare din ”învârteli” cu statul. Așadar, conflictul, cu accente sângeroase de la ultima manifestare față în față, derulat în piețele marilor orașe autohtone, în special, în capitală, nu-i are ca actori principali pe autopretinsul sultan de Teleorman și adversarii săi care jinduiesc la borcanul cu miere al politicii. România, aidoma vechii Elade din timpul lui Tucidide, este scena unei dispute, care, uneori, capătă accente dramatice, între două lumi, aflate într-un conflict al cărui deznodământ se află, cu siguranță, dincolo de orizontul vieții fiecăruia dintre noi. Evident, este vorba de conflictul dintre lumea civilizată, nouă, care și-a dobândit fizionomia prin respectarea universală și fără excepții a regulilor, prin respectul față de individ, proprietate, libertate și, deloc paradoxal, prin reducerea rolului jucat de politicieni, administratorii vremelnici ai puterii publice, în viața socială, prin constrângeri constituționale, și lumea veche, primitivă, cu instinctele ei tribale, egalitariste, specifice hoardei.

În România, există o lume nouă, o societate deschisă, liberală, modernă, urbanizată, civilizată, cosmpolită în sensul bun al cuvântului. Cu alte cuvinte, există oameni care cred în valorile unui sistem social modern, fondat pe pluralism, democrație, toleranță de orice tip, libertate, xenofilie, în domnia legii,  care cred mai curând în guvernarea prin instituții, decât în cea prin oameni.  În România există oameni cărora le repugnă egalitarismul, mesianismul, soluțiile miraculoase, populismul, care acceptă competiția, care respectă proprietatea altora, care își asumă riscuri moderate în activitățile curente și viața pe cont propriu și resping paternalismul. Însă, din păcate, în acest colț al Terrei, ce a reprezentat multă vreme o parte a zonei-tampon între Vest și Est, pe unde trece linia tectonică între civilizația deja instaurată și lumea arhaică, adică între cele două lumi care se confruntă încă din vremea lui Tucidide, ceea ce numim societate deschisă nu și-a găsit, deocamdată, numărul critic de adepți. Reflexele, pornirile, apucăturile lumii vechi domină încă subconștientul vieții sociale autohtone. De aceea, n-ar trebui să ne mire că cei mai mulți dintre concetățenii noștri se află încă în ”partida” ce disprețuiește, în fond, societatea civilizată, liberă și pluralistă. România poartă încă amprenta vestigiilor unei societăți agrariene, vetuste, intolerante, xenofobe, paternaliste, aflate în așteptarea mesianismului magic. Sigur, nimeni nu mai strigă astăzi ”Nu ne vindem țara!”, însă ostilitatea față de multinaționale, spre exemplu, pe care reprezentanții politici ai majorității și majoritatea însăși nici măcar nu se sinchisesc să și-o mai cenzureze, nu reprezintă altceva decât reacția-reflex a xenofobiei, trăsătură definitorie a societăților tribale, închise. Câți români resping cu adevărat nepotismul, altfel, o trăsătură a lumii arhaice, în care legătura de sânge, de clan era sacră și constituia criteriul ultim ce regla relațiile sociale, în dauna competenței, spre exemplu? Câți români susțin fără rezerve proprietatea privată, dacă partidul majoritar își păstrează neclintită popularitatea, deși singura lui politică sistematică din ultimii ani este de a-i proteja pe hoți, hoția reprezentând cea mai evidentă formă de violare a proprietății? Câți români respectă în realitate statul de drept, dacă o instituție înființată de câțiva ani, singura care, în istoria noastră altfel foarte permisivă față de încălcarea regulilor, a dat rezultate sistematice în lupta cu fărădelegea,  a ajuns să fie stigmatizată de oameni care nu au furat niciodată din avutul public? Nu-i de-a dreptul stupefiant ca o țară ce pretinde, prin constituție, că nimeni nu se află deasupra legii să fie condusă de un ins dovedit, cel puțin o dată, ca fiind infractor? Cum se face ca o țară pretins occidentală să accepte să fie condusă un infractor, iar ca o inițiativă cetățenească intitulată ”Fără penali în funcții publice” să gâfâie serios pentru strângerea unui număr relativ mic de semnături?

Pare să existe un singur răspuns pentru acest șir (care, din păcate, ar putea fi nesfârșit) de întrebări: vrem să înaintăm spre o societate civilizată, dar ne împiedicăm de forța gravitațională a unei societăți primitive, cu alte valori și virtuți. În România, problema structurală nu este PSD-ul sau liderul ei, ci pesedismul; or, pesedismul este o mentalitate, o stare de spirit, care, din păcate, domină, deoarece sălășluiește în toate ungherele societății. Probabil, doze mai mici sau mai mari se află în fiecare dintre noi. Cu siguranță, este majoritar în toate partidele politice mari din țară. Drept dovadă, diferențele de mentalitate dintre electoratul de stânga și cel (pretins și autointitulat) de dreapta din țara noastră sunt nesemnificative. De aceea, pesedismul guvernează România de foarte multă vreme, chiar dacă evenimentele din 1989 promiteau schimbări radicale. PSD-ul este cel mai popular și mai influent partid din România (chiar atunci când se afla în opoziție – vă rog să vă reamintiți ciclul electoral în care PNL-ul a rezistat cu proptele social-democrate, deși avea sub 20% reprezentare parlamentară!), deoarece a exploatat cu măiestrie această mentalitate dominantă în lumea românească, mentalitate bazată pe reflexele remanente ale societății închise, care, în ciuda trecerii timpului refuză să moară. Evident, trecerea timpului pare să reducă gradul de influență a acestor vestigii, dar ea nu a condus încă la prevalența virtuților și valorilor societății deschise, a civilizației.

Ceea ce am văzut în ultimii doi ani în societatea românească nu este altceva decât reluarea unui conflict, deja milenar, care s-a manifestat și se manifestă aproape oriunde în lumea largă. Pe de o parte, avem lumea arhaică: tribală, egalitaristă, autoritaristă, bazată pe forță, antiliberală, ghidată de voința vremelnică a unor oameni și nu pe înțelepciunea dobândită în timp a regulilor, instituțiilor, o lume în care se supraviețuiește din pomana ”tătucului”, una în care ”frecatul” pe spate al șefului, nu meritul sau calitățile personale, îți asigură o porție de hrană în plus, așa cum se întâmplă în grupurile de primate. Această lume, un cadravru în putrefacție, ce adună în jurul ei suficienți necrofagi îmbătați de miasme, moare în fiecare zi câte puțin, dar nu dispare pur și simplu, ci dispare treptat în funcție de vigoarea crescândă a celeilalte lumi, a lumii civilizate, în esență liberală, care se naște greu, în fiecare zi câte puțin.

Să nu ne facem iluzii! Drumul către civilizație, adică lumea fondată pe libertate și pluralism, a fost întotdeauna extrem de anevoios și a presupus și presupune un efort îndelungat din partea celor care și-au dorit și își doresc să renunțe la autarhism, primitivism, barbarie. Adversarul lumii civilizate nu este un aventurier politic, ce va fi uitat pentru totdeauna după ce va fi petrecut câțiva ani prin temnițe, un partid politic, ci reflexele unei societăți primitive pe care aceștia le întruchipează. Această lume fetidă va dispărea când virtuțile societății civilizate vor intra în zestrea genetică a fiecărui cetățean, când acesta se va fi debarasat de tentația revenirii la barbarism, când majoritatea va fi guvernată de principiile civilizației. Pentru că vineri, în Piața Victoriei, s-au ciocnit omul civilizat și barbarul!