Centenarul Marii Uniri prin lentila lucidității patriotice

Era ușor de anticipat faptul că, din păcate, anul care celebrează Centenarul Marii Unii va fi marcat, mai degrabă, de inițiative – inclusiv editoriale – care vor rata, cu mare precizie, nucleele de sens importante al evenimentului aniversat. Cînd există posibilitatea de a fi populist – de la o simplă comună pînă în cele mai înalte cercuri academice -, sunt o mulțime de ofertanți în România care fac în așa fel încât lucrurile să se întîmple în această direcție mai ales. Cu atît mai mult în anul de Centenar al Marii Uniri – cînd se și dau bani mulți pentru așa ceva. Cînd poți să ai idei dintre cele mai stupide și cînd există și autorități, locale sau centrale, care aleg să investească într-un fel parcă plin de voluptate în locuri comune și în demonstrații publice de ignoranță și de superficialitate, este greu de ratat asemenea oportunități; și, cine se uită cu atenție peste listele evenimentelor publice omologate oficial (încă o dată: și bugetate), poate remarca rapid că asemenea ocazii nici nu se ratează prea des.

Pe de altă parte, nu se cade să rămânem, când evaluăm discursul și faptele de anul acesta despre celebrarea a 100 de ani de la Marea Unire, doar la o perspectivă pe care să o alimentăm cu, mai degrabă, contra-performanțe și exerciții de mediocritate instituțională. Ar fi nedrept și ar fi, de asemenea, și în contra realității faptelor. Dacă rămânem numai la dimensiunea editorială care gravitează tematic în jurul ideii de Centenar al Marii Uniri vom putea remarca aici cîteva serii de publicații /documente / volume care fac cinste unui asemenea moment și care așează lucrurile într-o matcă de discus așa-cum-se-cuvine. Voi insista în cele ce urmează asupra unuia dintre produsele de top ale acestei zone luminioase care marchează acest moment aniversar, menționând din capul locului faptul că, în cazul editurii care girează demersul la care mă voi referi (editura Humanitas), promovarea, în raport cu Marea Unire (dar și cu Marele Război), a unei literaturi  de cea mai bună calitate nu este accidentala, ci rezultanta unui proiect editorial (totalmente lăudabil) și de cursă lungă.

”La Centenar. Recitind secolul României Mari”, cea mai recentă carte a lui Ioan Stanomir (apărută în toamna acestui an, 2018), este unul dintre cele mai consistente și, țin neapărat să punctez rapid această dimensiune, unul dintre cele mai drepte volume dedicate acestei tematici. Dacă ar fi să reduc la un singur argument sau, și mai mult, la enunțarea unei singure sintagme care să susține afirmația tare de mai înainte cu privire la excelența acestui demers al lui Ioan Stanomir, aș alege, fără nici o ezitare, să aduc în discuție faptul, esențial, că această carte este scrisă, gîndită de pe pozițiile lucidității patriotice. Acestui concept, implicat în toată construcția cărții, îi este dedicat, de altfel, spre finalul volumului, un mic și dens subcapitol; sunt cîteva pagini în care se vede, desigur, claritatea etică în numel căreia stau toate aparițiile publice ale acestui istoric al ideilor și, de asemenea, în toată splendoarea sa și mîna redutabilului stilist care este Ioan Stanomir. Sunt paginile care dau o definiție compusă, complexă acestui concept și care ar merita să facă o lungă carieră în posibile antologii ale formulelor memorabile. Iată doar două exemple, două mici fragmente din această definție compusă: a) ”Luciditatea patriotică îmbrățișează România care nu se confundă cu himerele etnocratice ale naționalismului lătrător: tradiția este un material simbolic cu mult prea delicat pentru a fi ambalat în kitsch-ul ceaușist. Luciditatea patriotică redă oamenilor acestei țări demnitatea uzurpată de tiraniile care au pretins că salvează România, sugrumînd libertățile și instaurînd ordinea de cazarmă totalitară”; b) ”Luciditatea patriotică pune la temelia atașamentului față de stat domnia legii, căci un stat al bunului-plac și al fărădelegii codificate juridic nu mai poate fi patrie, ci doar închisoare. Luciditatea patriotică are datoria de a rezista cu tenacitate în clipele cînd totul pare pierdut. Luciditatea patriotică este antidotul la resemnare, căci are vocația memoriei: acolo unde cei de dinaintea noastră nu au ezitat în confruntarea cu barbaria, nici noi nu vom ezita. Luciditatea patriotică se revendică de la exemplaritatea credinței în libertate, egalitate în fața legii și demnitate.”

Așadar, în numele acestei priviri care se întemeiază pe ”luciditatea patriotică” sunt survolate și recitite, în acest volum, marile momente ale istoriei ultimei sute de ani (și ceva) care afectează, în bine și în rău, România. Una dintre direcțiile privilegiate de autor pentru potențiala lectură a acestui eseu ține de ceea ce am putea numi ”tehnica oglinzii”. Încă de la începutul cărții, imediat după o mică prefață, Ioan Stanomir reproduce discursul lui Iuliu Maniu de la 1 decembrie 1918, ținut în plenul Adunării Naționale prin care este motivat proiectul de rezoluție al Unirii, citit de Vasile Goldiș. Textul cu pricina, împreună cu alte documente de istorie care sunt făcute publice în acea zi astrală pentru istoria modernă a României, propune un termen de comparație neatins, în viziunea lui Ioan Stanomir, pe întreaga durată a secolului XX: ”Actul de la Alba Iulia deține o poziție privilegiată între documentele veacului XX la români. El este marcat de o voință wilsoniană autentică și vizionară de organizare a comunității pe temeliile libertății și ale demnității umane. (…) Nici un alt text elaborat de români în secolul XX nu va putea egala intensitatea și profunzimea angajamentului de la 1918. (…) AlbaIulia poate fi citită nu doar ca o carte de drepturi a poporului de peste munți, ci și ca declarația ce propune regîndirea României născînde”. Dacă plecăm de la această Declarație din 1 decembrie 1918, dacă nu alegem să îi uităm oamenii care au făcut posibil acest moment excepțional al istoriei moderne românești și dacă, bunăoară, ajungem anul acesta la Memorialul Sighet vom sta față în față cu unul dintre adevărurile teribile ale istoriei noastre recente – într-o singură frază spus, la cîtea decenii după Marea Unire, un alt regim care pretindea că rafinează moștenirea bună a înaintașilor națiunii române a trimis, aberant, în arest o bună parte din elita politica de la Marea Unire și a mutilat și, nu de puține ori, a ucis Părinții Fondatori ai României Mari. ”Generația Marii Uniri – victimă a represiunii comuniste” este titlul expoziției de la Sighet la care am făcut mai înainte trimitere, care expune, în panouri de istorie foarte convingătoare, 45 de nume de politicieni care au fost foarte activi la 1918, în raport cu momentele Marii Uniri, și care au avut un destin teribil în timpul comunismului. Numele acestora sunt următoarele:  Pantelimon Halippa; Alexandru Baltaga; Constantin Bivol; Vladimir Bodescu; Teodosie Cojocaru; Ion Codreanu; Luca Stirbet; Vasile Gafencu; Ion Pelivan; Ion Ignatiuc; Emanoil Cateli; Teodor Neaga; Stefan Botnarciuc; Nicolae Secara; Pantelimon Sinadino; Grigore Turcuman; Stefan Balamez; Teodor Uncu; Daniel Ciugureanu; Ion Nistor; George Grigorovici; Dori Popovici; Sever Bocu; Coriolan Băran; Mihai Popovici; Iuliu Maniu; Iuliu Hossu; Silviu Dragomir; Ioan Lupaş; Ilie Lazar; Aurel Vlad; Gheorghe Popp; Onisifor Ghibu; Zenovie Pâclişanu; Emil Haţieganu; Iosif Jumanca; Iuliu Moldovan; Sever Dan; Rudolf Brandsch; Hans Otto Roth; Ion Flueraş; Alexandru Lapedatu; Ion Mihalache; Gheorghe Brătianu; Henri Cihoski. La ceea ce au făcut pentru România Mare, dar și la ceea ce li s-a întîmplat acestora, inclusiv pentru faptul de a fi fost arhitecții României Mari, sub regimul comunist trimite și eseul lui Ioan Stanomir.

Prin urmare, așa stînd lucrurile și privind în acestă ”oglindă” întemeietoare istoria ultimului secol românesc, utilizînd lentila lucidității patriotice, bilanțul ”La Centenar” nu poate fi unul din cale-afară de măgulitor; și Ioan Stanomir afirmă și demonstrează aceasta. ”Promisiunile de atunci rămîna fi onorate, în numele credinței în demnitate și libertate. Secolul României Mari de după 1918 nu a fost îngăduitor: decența a fost strivităde corupție sau de tiranie. Emaniciparea individului de sub tutela statului dominant a fost incompletă. Demnitatea umană este un deziderat încă emancipat.”

Ceea ce am selectat mai sus, anume un punctaj minimal cu privire la pilda de istorie amară despre Părinții Fondatori ai României Mari pe care nu se cade să o uităm, reprezintă doar o mică parte din demonstrația (de luciditate patriotică) pe care o propune această carte excelentă.  Demonstrația făcută de Ioan Stanomir în privința inadecvării la principiile fondatoare ale României Mari sau, uneori, a unei distanțări uriașe și foarte periculoase de acestea este în acest eseu mult mai amplă, în fapt. ”Modesta încercare de a merge în contra acestui curent oficial al entuziasmului” – așa cum își definește însuși autorul  demersul pe care îl urmează odată cu acest eseu – argumentează, din multiple perspective, că ”secolul României Mari se suprapune peste secolul global dominat de seducția visului sîngeros. Dictaturile, fasciste sau comuniste, propun, în spațiul românesc, propria lor variantă de sincronizare. Ura, resentimentul, încazarmarea, partidul unic, fuziunea dintre puteri sunt ingredientele alternativei la ordinea constituțională. România dintre 1938 și 1989 este un vast teren de experiment ideologic, prin îndepărtarea dramatică de pluralism”. În privința a ceea ce a fost cu noi/la noi după 1989: ”lecția postcomunismului este despre fragilitatea libertății”. Cît despre speranță, iată: ”Rezistența de acum împlinește promisiunile de la Alba Iulia. După un secol, curajul de a sta în picioare este redescoperit: iată temeiul de speranță în România anului 2018. Astăzi, la un secol distanță, patriotismul înseamnă, înainte de toate, rezistență”.

notă: acest text a apărut în premieră în revista 22.