Cetățeanul dependent

România este prinsă într-o lentă dar consecventă schimbare administrativă spre bine. Haosul, birocrația și corupția locală încep să dispară încet sau să fie dislocate de munca titanică a unor primari simpli, cinstiți și eficienți. Astfel, Oradiei și Clujului încep să i se alăture Constanța, Timișoara, Bucureștiul, Muscelul ș.a. în “revoluția bunei administrații”: se dotează spitale, se repară infrastructura, se restaurează patrimoniul, se dezvoltă mediul de afaceri etc.

Odată cu aceste inițiative benefice, orașele țării se confruntă cu o schimbare de mentalitate și de priorități în guvernare și administrație: accentul pe măsuri populiste, intervenționiste economic, asistențialiste scade, iar statul social începe să fie restructurat meritocratic și să aibă un impact real acolo unde este cu adevărat necesar; cultura, proiectele publice, investițiile și economia capătă prioritate, pe când „minunile” politice și milostenia din banul public încep să fie inhibate, anumite grupuri sociale trecând astăzi printr-o decădere din „drepturi” – mă refer în mod general la toți cei care trăiesc sau trăiau din altceva decât meritul și efortul personal.

Ce părere are însă cetățeanul “de rând” despre noua direcție administrativă?

Simplu: ori nu e impresionat, ori e chiar iritat de “risipa” de bani investiți în proiecte de utilitate publică.

La mesajul publicat de un astfel de primar gospodar, care își anunța intenția de a reabilita un cinematograf de vară, mesaj în care sugera că dorește să evite pe cât posibil utilizarea bugetului local, cerând astfel în mod informal opiniile și ajutorul cetățenilor, pe care dorește evident să îi integreze în procesul decizional și să îi responsabilizeze, am observat un comentariu consternat al unei doamne. Pentru dânsa, ideea de a dona în sprijinul unei lucrări publice, sugerată de altcineva în cadrul comentariilor iscate, este profund jignitore și hidoasă. Argumentul central era acela că, în calitate de contribuabil, cetățeanului i se datorează automat servicii de calitate, el nefiind însă în niciun fel responsabil personal.

Cetățeanul de rând este adesea un dependent fără simț civic sau fără vreo bănuială a responsabilității publice  – de 73 de ani el este obișnuit să trăiască din pomeni electorale, din mila statului – mai pe scurt, să “i se dea”.

Am ajuns departe de momentele istorice precum cel în care cetățenii Botoșaniului au construit teatrul orășenesc din colectă publică sau în care tinerii țării se înscriau voluntari să obțină independența țării cu prețul vieții sau în care marii boieri își donau casele și averile orașelor pentru binele public, cum a fost cazul familiilor Aman și Mihail din Craiova.

Românul de astăzi are sufletul întinat.

Dacă e bogat, se preocupă doar de propriile acumulări, obținute cel mai adesea în detrimentul binelui public.

Dacă e sărac, de obicei e și resentimentar și își blamează invariabil statutul pe alții: alții l-au afundat, alții să-l scoată. La fel e și tânărul – lumea îi datorează ceva. Când nu e cinic și blazat, e blocat în narcisism: distracția lui, locul lui de muncă, mașina lui etc.

Dacă e bătrân, e suspicios, ranchiunos și nostalgic (după bolșevism, desigur).

În orice caz, românul “mediu” e dependent sau acerb individualist. Dacă nu vrea să primească ceva de la societate, sigur nici nu vrea să contribuie prea mult la aceasta.

Nu mai avem conștiința comunității, datoriei și moștenirii comune, fiindcă comunismul a reușit să atomizeze și să distrugă comunitatea.

Cum vom reuși în viitor să ne înțelegem relația cu statul, cu spațiul public și cu concetățenii noștri e greu de spus. Speranță există – generațiile tinere încep să se scuture de jugul mental al unor concepții izvorâte din paranoia, neîncrederea, egoismul și individualismul meschin apărute ca reacții traumatice la tragedia comunistă, însă ei sunt vulnerabili la adoptarea ca forme fără fond a unor idei la modă, netrecute prin filtrul simțului critic și capabile să stârnească și mai puternic în ei sentimentul misecuvinismului bătrânesc. Tinerii de acum sunt voluntari, se implică civic, doresc binele public de multe ori, însă, în același timp, sunt hiperconștienți de drepturile lor, umbra produsă de acestea în mentalul colectiv eclipsând cu ușurință chestiunea responsabilităților.

În ce direcție va merge societatea românească în următorii 10 ani e imposibil de spus.

Cert este însă că românii sunt în prezent un popor dependent.