Chantal Delsol, istorică și filozofă franceză: Frica ca pasiune contemporană

Un articol publicat de Chantal Delsol, istorică și filozofă politică, pe blogul personal

Vorbind de pasiunile dominante în Occident, în răstimp de mai multe de jumătate de secol, am trecut de la speranță la frică. Evoluția este bine ilustrată de fraza lui Camus din discursul de primire al premiului Nobel „nu să schimbăm lumea, ci să împiedicăm disoluția ei.”

Nu demult, spațiul occidental era devotat ideilor socialiste și marxiste de orice fel – leniniste, staliniste, trotskiste, socialiste sau alte variante. În prezent am uitat deja speranța formidabilă pe care o reprezentau aceste ideologii: obținerea lumii perfecte, a societății reconciliate, a egalității totale, a umanității fericite. Natural, această descriere ne amuză astăzi (studenții cu greu acceptă să ne creadă când ajungem la acest capitol din Istoria ideilor), pentru că este vorba de o reprezentare atat de nerealistă. Totuși, este suficient să citim scrierile reprezentanților acestor ideologii pentru a înțelege că speranța „zilelor mai bune” era reală. Era o speranță nebună, care merita toate sacrificilie: era vorba de a transforma condiția umană.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, această speranță pătimașă și mesianică a lăsat loc unei alte pasiuni: frica. Aceasta apare clar odată cu doi tovarăși de drum ai Hannei Arendt: Gunther Anders și Hans Jonas. Cum vom vedea în continuare, și ea este tot atât de cosmică și de mesianică ca speranța care o precede.

Ce s-a întâmplat? Cum pot să se înlocuiască două pasiuni atât de contradictorii în așa puțin timp și cu atâta forță? Ideologiile de obediență marxistă au contribuit la detronarea religiilor creștine care constituiau stâlpul și fundamentul metafizic al acestui continent. Până atunci, occidentalii au dat sens vieții lor și tragicului vieții umane, plecând de la presupozițiile acestei religii, cum și chinezii dădeau sens tragicului existenței pe baza presupunerilor budismului sau confucianismului. Dar ideologiile marxiste anunță că nu mai este loc de a da sens tragicului vieții, pentru că viața, datorită marxismului, va înceta, pentru prima dată, să mai fie tragică. Așteptarea acestui miracol, apoi dezamăgirea care a urmat, generează un colaps al spiritelor. Trebuie ulterior, în mijlocul cenușei acestei speranțe dezamăgite, să reîncepem să trăim în eternul tragism al vieții, chiar dacă nu mai avem cheile religioase sau metafizice pentru a încerca să îl asumăm. Este situația unui marinar care a dat foc vaselor, nemaivăzându-le necesare, și care apoi trebuie să reia din nou călătoria. Evenimentele teribile sau triste ale vieții umane apar de acum aberante sau lispite de sens, pentru că religiile care le dădeau sens au dispărut, în timp ce ideologiile care trebuiau să le șteargă și-au încălcat promisiunea. În plus, trebuie precizat că aceasta se întâmplă în momentul în care se produc evenimente particulare tragice (Holocaust, Hiroshima). Desfășurarea exponențială a fricii urmează aceastei epoci întunecate de urmarile trădării.

Marea carte a lui Hans Jonas, Pricipiul resposabilitate (1979) propune o „heuristică a fricii”, atlfel spus, ridică frica ca instrument și motor al unei epoci tehnice. Frica este o virtutate dacă exprimă prudența sau sensul limitelor. Jonas este un precursor al ecologie de astăzi: el arată că în fața gravității problemei, putem folosi regimuri totalitare (laudă a stalinismului).

Discursul despre climat este mai îngrijorător decât climat însăși. El descoperă mai puține informații despre obiectul său decât despre psihologia celor care vorbesc. Nu este un discurs științific sau neutru, este unul combatant, chiar ideologic. Este mișcat de frică, care este considerată în toate domeniile (Europa, imigrație etc.) ca o emoție rea, o reacție, o „înfrigurare” de blocat: rușinoasă și proletară, dar în domeniul ecologiei va deveni o virtutate și o glorie. Heuristica fricii de Hans Jonas reprezintă una din referințele principale ale ecologie moderne. Frica este utilizată într-un mod sistematic și exagerat, pentru a vorbi despre încălzirea globală, dispariția unor specii, distrugerea unor locuri, etc. : „albinele, urșii vor dispărea”. Putem să discutăm fiecare punct, dar cel mai interesant este aici tonul: pesimist, agresiv, excesiv, ca ale unui propovăduitor al timpurilor de pe urmă. Constatăm că frica, motor principal, se instalează în domenii diferite în funcție de momente: frica de energia nucleară, frica de răcire sau încălzire, frica lumii prea pustii sau prea aglomerate‒ ceea ce arată că mai importantă decât frica este obiectul ei (în fiecare epocă există teama de un alt eveniment). Catastrofismul semnifică ceea ce Clément Rosset numește „ seducția vidului ”[1]. Frica ca năucire, și mai ales ca năucire primară: societățile umane au fost mereu teatrul catastrofelor și a numeroase nenorociri, este de ajuns să citim Tucidide sau Manzoni. Suntem încă, ca la Gunther Anders, într-o întoarcere brutală și teribilă a finitudinii umane, pe care marile expuneri ideologice au crezut că o pot șterge. „Fatalitatea tragică a revenit” scrie JP Dupuy.[2] Dar aceasta fatalitate nu ne-a părăsit niciodată. Utopiile sunt cele care au crezut că se descotorosesc de ea. De unde și oribila decepție, frică de o lume imperfectă și pe viitor lipsită de însemnătate.

Frica contemporană exprimă sfârșitul credinței în progres, anunțat ca sfârșitul lumii. Pentru că o societate care iese din timpul stabilit, decis, nu poate decât să revină la timpul circular, care desfășoară în alternanțe fără sfârșit/ordine/haos/ordine/haos, etc. Viziunea unui timp controlat presupune o victorie definitivă asupra haosului. În viziunea circulară, umanitatea luptă împotriva descompunerii lumii, a disocierilor între legături, a corupției care este opera timpului, a întoarcerii nedeterminatului (potop). Apocalipsa ecologică este imaginea haosului într-o lume de acum privată de așteptarea mântuirii/ progresului. Ea este în același timp monstruoasă și vagă, iese din domeniul rețiunii, informează mai mult despre profet decât despre profeție. Nu contest afirmațiile științifice, constat doar că atunci când un discurs „științific” adoptă un ton atât de frenetic și refuză orice dezbatere contrară, acest discurs semnifică altceva decât strict conținutul constatării științifice.

Timpul circular este dominat de frică, frica de anenantizare. În timpul circular indian, perioada kali-yuga este cea a degenerării, după care, într-un timp foarte îndepărtat, va veni o nouă epocă de aur, urmată de o nouă degenerare.

Orice sentiment al decadenței provoacă o frică chiar latentă, pentru că ordinea lucrurilor se inversează, ca de exemplu în momentul căderii Romei.

„Marea frică de Anului O mie” s-a dovedit o legendă posterioară‒în realitate, marea temere a avut loc mai degrabă în  secolele XIV si XV, alimentată de epidemiile de ciumă, de schimbările climatice, de revoltele interne și de depravarea bisericii. În toate aceste dezastre acumulate se citesc semne care anunță sfărșitul lumii care trebuia să vină fără întârziere, cum afirmau predicatorii, scriitorii, profeții vremii.[3] Aceste drame viitore au nevoie de un actor: Dumnezeu, care nu poate lăsa nepedepsită nedreptatea oamenilor; este nevoie de un vinovat: umanitatea păcătoasă; e nevoie de țapi ispășitori, asupra cărora să cadă răzbunarea; femeile, evreii, ereticii; este nevoie de o ispășire: pocăînța. Oamenii acestor vremuri au frică de viață: fericiți cei ce nu au copii.

Această amintire poate arăta că frica colectivă are mulți strămoși, că face parte din istoria noastră și din cea a umanității. Este declanșată de pericole reale, al căror efect este amplificat, și, în plus, a căror semnificație o transformă. Pericolul fizic devine esatologic. Noi suntem astăzi martorii acestei alunecări cu frica climatică. Acestor drame le desemnăm un actor vinovat: omul; un țap ispășitor: capitalismul, societatea de consum; o ispășire: să devenim vegani, să distrugem abatoarele, să încetăm a mai călătorii cu avionul pentru a limita emisiile de CO2.

Gunther Anders este tatăl catastriofismului contemporan. Marxist fervent, a păstrat elanul utopist, elan care nu mai duce nicăieri, dar care încă se întinde să purifice lumea întreagă de tot Răul. Catastrofele care anunță globucidul sunt Hiroshima, Holocaustul, epoca industrială care fabrică cadavre pe bandă rulantă: întrebarea este să știm dacă vom mai supraviețui oameni. Hiroshima a făcut umanitatea muritoare: poate să dispară, cu tot cu istoria ei. Felul de a fi a lui Anders este marcat de indignare și disperare. Predică apocalipsa. Timpul este amânare, așa anunță texte contemporane ca cele ale lui Agamben. El împărtășește această deznădejde cu Adorno. Suntem în post- ( post-istorie, post-democrație, etc.); este un sentiment bizar să ne situăm deja înafara lumii istorice și hazardurilor sale obișnuite. Aici este o formă de nihilism: „de la război, nimic nu s-a vândut mai bine decât neantul”. Este probabil ca la acest stadiu, așa-zisa dorință de protejare a umanității să nu fie în același timp o dorință de a o distruge. Cioran spunea: „înainte credeam că omul va dispărea, dar mi-am schimbat părerea: TREBUIE să dispară”.

La fel întâlnim la ecologiștii de astăzi, sentimentele utilizate sunt exagerea și provocarea.

Astăzi, ca la Anders, plecăm de la principiul (pe baza cărei certitudini?) că dezastrele care vor veni vor fi apocaliptice, în sensul trivial al cuvântului, adică distrugătoare ale lumii. Discursurile Gretei Thunberg se desfac din neant, și de aici încolo se amplifică atât de tare dezastrul anunțat că devine esatologic: „ Ne confruntăm cu o amenințare existențială. Este cea mai mare criză pe care a cunoscut-o umanitatea vreodată. Trebuie să facem ceva acum, pentru că mâine poate va fi prea târziu.” Pe de altă parte, însuși aspectul sibilei afișează natura profeției; un copil Savonarole post-modern, care nu zămbește niciodată și care formulează pe un ton de blestem și sentențios, precum călugărul din Evul-Mediu care anunța sfârșitul lumii. Nu trebuie să uităm că astfel vestit în Evul Mediu, sfârșitul lumii era un fake news (altfel nu am mai fi aici).

Caracterul pasional și religios al ecologiei exprimă credința că timpul nu mai are direcție. Trăim sub amenințarea permanentă a haosului reinstaurat, ceea ce Andres și Sloterdjik numesc nihilism nuclear.

În timpurile mesianice, așteptarea apocaliptică hrănea o conștință ascuțită a păcatelor omului responsabil de nenorocirile sale. În vremurile păgâne și politeiste, calamitatea care urma era răspunsul neglijenței față de lume‒față de ordinea lumii‒ și semn al mâniei zeilor. Sfârșitul unui ciclu, print-o catastrofă, este mereu precedat de neglijență (la indieni, la Roma, peste tot): societăți corupte și lascive, indiferența față de binele public, pierderea sensului ordinii. Astăzi, calamitățile viitoare sunt înțelese ca fiind consecințele neglijenței și greșeli la același nivel ca atunci. Astfel, oamenii sunt întotdeauna mai mult sau mai puțin capabili să încerce să evite catastrofa, chiar dacă este foarte probabil să aibă loc. Așadar trebuie să facem totul ca să nu se producă‒chiar dacă pentru aceasta renunțăm la cele mai dragi principi: începând cu Hans Jonas, numeroși ecologiști preconizează să pună democrația în impas în numele salvării pamântului. În măsura în care catastrofa este foarte probabilă, eforturile omului pot să consiste mai degrabă în a le întârzia decât a le împiedica. De accea, de la Gunther Anders încoace, unii numesc timpul nostru un timp al „amânării”. Ne aflăm în „vremea de pe urmă”. Înaintea conferinței de la Copenhaga din 2010, buzzul mediatic a prevăzut evident că umanitatea era condamnată dacă conferința nu aducea rezultatele determinante, condamnare precizată în atât de des formulata expresie „a salva planeta”.

Schimbare semnificativă: după dezamăgirea cauzată de ideologiile ucigătoare, așteptarea Marii Seri ( concept care exprimă speranța într-o bulversare bruscă și radicalăa ordini sociale existente) a devenit așteptarea Ultimei Zile. Totuși, a rămas ceva și din hybrisul ideologic în simpla idee că suntem capabili să distrugem planeta și poate chiar să o restaurăm ( insăși ideea de antropocen este foarte prentețioasă). Conținutul discursului s-a schimbat o dată cu marxismele, dar forma mesianică și esatologică a rămas aceeași.

NOTE:

[1] Clément Rosset, „L′école du réel”, Paris, Les Éditions de Minuit, 2018, p. 249.

[2] Jean-Pierre Dupuy, „Pour un catastrophisme éclairé”, Paris, Le Seuil, 2002, p. 49.

[3] Jean Delumeau, „La peur en Occident”, Paris, Fayard, 1978.

Articol original: La peur comme passion contemporaine

Traducerea a fost realizată pentru Marginalia de Ramba Ștefan, student la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj.