Chirpicii noștri cei de toate zilele

Un banc cu mult tâlc din ”epoca de aur” era următorul: la un CAP se convoacă adunarea generală. Președintele anunță ordinea de zi, cu două puncte: 1) aprobarea construirii a două grajduri din chirpici; și 2) construirea în țara noastră a societății socialiste multilateral dezvoltate. Ordinea de zi se aprobă în unanimitate, iar președintele ia cuvântul și zice: ”Tovarăși, întrucât nu avem chirpici pentru punctul întâi, propun să trecem direct la punctul doi”.

În vremea din urmă am întâlnit multe situații care seamănă izbitor cu cea indicată în banc. Vom avea în câțiva ani o minunată creștere a pensiilor – dar până una-alta ne confruntăm cu problema plății pe luna viitoare a celor nu așa de mari de acum (și de aceea e nevoie de o nouă rectificare bugetară); vom avea în câțiva ani o extraordinară rețea de autostrăzi – dar până una-alta se taie cam toți banii de la investiții; vom avea într-un viitor o asistență medicală la nivel mondial – dar până una-alta nu știm cum să ocolim demararea construirii spitalelor regionale sau să eliminăm gândacii din cele existente etc.

Dar, dacă nu aș da decât aceste exemple, nu aș face decât să confirm morala bancului: căci aș rămâne tot în sfera macro-publică. Așa că am să mă refer la un exemplu mai mărunt. Eu sunt profesor într-o universitate ale cărei programe de studiu sunt toate în domeniul general al științelor umane; avem de pildă programe de științe politice, de sociologie, de administrație publică. Cei care lucrăm în acest domeniu încercăm să păstrăm un nivel rezonabil (cel puțin) al ofertei noastre educaționale. Uneori însă s-a dat greș, și anume nu puțin.

Îmi aduc aminte că, acum cam un deceniu și jumătate, am acceptat ca la facultatea mea să susțină examenul de diplomă absolvenții unei specializări (încă neacreditate) de la o universitate particulară. Știam că universitatea respectivă avea dreptul să înmatriculeze în acea specializare cam o sută de studenți. Or, surpriză: veneau să dea licența aproape 3000 (trei mii) de tineri. Iar nivelul lor de pregătire era extrem de jos; sub orice standarde minime. Cine era de vină că înmatriculările uriașe făcuseră imposibilă asigurarea unui nivel cât de cât acceptabil al educației oferite? – desigur și acei tineri, dornici să aibă cu orice preț o diplomă universitară; dar mult mai mult vina ținea de universitatea respectivă și de cadrele ei didactice. (Sunt sigur că nu e greu să identificăm care era acea universitate.)

Cum arată și acest exemplu, uneori nu reușim să menținem un nivel acceptabil al imaginii publice a profesiei noastre. Sunt multe domeniile academice în care multe cadre didactice au contribuit din plin la deteriorarea acestei imagini: în anii 90 au promovat cu entuziasm apariția și chiar explozia fabricilor de diplome. Îmi aduc aminte că la un moment dat existau în țară mai bine de 50 de universități care ofereau programe de studii în domeniul dreptului; iar aproape 25 ofereau programe de studii de științe politice; ca să nu mai vorbesc de programele de studii din domeniul economic care și ele se înmulțiseră ca ciupercile. Scandalurile din ultimii ani legate de înflorirea plagiatelor au fost nu doar tolerate, ci susținute de unele cadre didactice, în mod inacceptabil de unele aflate chiar în poziția de conducător de doctorat.

Toate acestea s-au întâmplat însă nu numai pentru că unele cadre didactice, în mod individual, s-au comportat astfel, ci și pentru că – acolo unde există – organizațiile lor profesionale fie nu au făcut nimic, fie chiar au tolerat explicit astfel de manifestări. Mă gândesc de pildă la sociologie. Atât de multe sondaje de opinie (îndeosebi pe teme electorale) nu false, ci intenționat astfel – deci pur și simplu mincinoase – sunt tolerate și nimeni nu ia atitudine în fața lor, deși se știe care sunt ”institutele” care le fac fie cu o metodologie cu standarde la nivelul solului, fie pe colțul chiuvetei din baie. Sau: auzi la televizor panseurile după ureche, debitate ca și cum ar fi adevăruri stabilite, de așa-ziși mari sociologi. (Uneori acest rol îl joacă ”pe sticlă” personaje cunoscute în mediul academic ca ”sociologi eroare”: asta fiindcă atunci când ceri unui soft cunoscut – Harzing’s Publish or Perish – să îți spună ce a publicat respectivul și dacă publicațiile lui sunt citate, îți dă eroare; omul nu doar că nu e citat, dar nici nu are ce să îi fie citat.)

Din păcate, astfel se compromit nu doar oameni de acest fel. Profesia însăși are de suferit, și nu puțin, îndeosebi pe termen lung. Dar colegii, cel mult, fac vreo remarcă răutăcioasă pe Facebook. Nimic instituțional, nicio reacție, nicio opinie a lor ca reprezentanți ai profesiei. Scăderea încrederii în experți este un fenomen tot mai întâlnit în întreaga lume și este, cum se argumentează uneori, un factor important care susține proliferarea fenomenului ”fake news”. Tocmai e aceea este și mai reprobabil să contribuim, prin ceea ce facem, la o astfel de scădere a încrederii.

Pesemne că, de multe ori (nu spun, desigur: întotdeauna), înainte de a spera să contribuim la ceva mai larg în plan social, ar fi de dorit să reușim, în mod sistematic, să facem rost de chirpicii noștri cei de toate zilele și să îi și folosim.