Adela Toplean. Cine cu cine se mai iubește?

Cu gândul la Referendumul de weekend, mă grăbesc să vă pun – încă de azi – la dispoziție ultima halcă de text despre bezna de nepătruns care e viața noastră de relație: flirt, adulter, femei, bărbați și genuri intermediare, seducție, sex cu și fără hashtag, căsătorie cu sau fără chef, intimitate, boli de inimă și Dumnezeu cu mila.
Să purcedem, deci, până nu se înăspresc vremurile.

Un om care se are pe sine e constrâns prin însuși faptul de a se fi luat în primire să se deschidă adecvat spre ceilalți. Treaba celui care se are pe sine este să stabilească raporturi ne-mincinoase între el și realitate. Pretențiile – ne-mărginite prin însăși natura lor – sunt primele care ies din orice socoteală fiindcă pretențiile, am văzut în textele anterioare, suspendă nu doar rațiunea autentică, ci și simțirea autentică. Inteligența mea socială ar trebui, atunci, să se ocupe chiar de asta: de identificarea, aprofundarea și mărginirea pertinentă a relațiilor de corespondență dintre datele mele și cele care se află în afara mea (să zicem, în alți indivizi). Nu mă pot înțelege cu oricine, dar de cei cu care pare că mă înțeleg ar trebui să mă pot și atașa.

Capacitatea noastră de a crea și de a menține atașamente dă contur și specificitate creierului nostru social. Mintea noastră este structurată prin experiență interpersonală, mai cu seamă prin experiențe interpersonale puternic emoționale. Memoria afectivă, atașamentul și zestrea genetică schițează o neorobiologie interpersonală. De câteva decenii, se scrie tot mai mult și mai temeinic despre neuroplasticitate, adică despre capacitatea permanentă a creierului de a se re-structura prin  interacțiunile cu ceilalți.
Cei incapabili de atașament sau cei care nu-și iau în serios nevoia de atașament sunt, la propriu, oameni incompleți din punct de vedere neurofiziologic. Mintea lor se învârte în gol. Știm cu toții că complexitatea corticală apare, se menține și se rafinează în grupuri sociale. Dar de ce oare nu înțelegem că altă cale spre intimitate nici nu există? Că tot ce avem este aceasta banală, subestimată și adesea hulită cale a comunicării?

Sper să nu vă contrarieze prea mult dacă spun că intimitatea este o formă de cunoaștere. Pot vorbi despre familiaritate ca stare (care-ți și permite să ignori pur și simplu prezența unui ins familiar și să faci tot ce-ți trece prin cap – inclusiv măgării – în prezența sa), dar aș vorbi de cunoaștere intimă ca proces de asimilare a datelor de profunzime ale celuilalt, de aprofundare reciprocă pertinentă. A fi intim cu cineva înseamnă să-l pricepi, fiind, la rându-ți, priceput de el. Atunci când doi oameni se pricep unul pe celălalt se vor pricepe și unul la celălalt. Priceperea asta nu se câștigă cu una cu două; deși este întotdeauna specifică (stimulând astfel statornicia față de cel pe care ajungi să-l pricepi), te face totuși mai cutezător și mai receptiv la datele lumii în general. Adecvarea intimă față de cineva mă centrează, mă ajută să prind rădăcini în realitate, să țin cont de interiorul și de exteriorul meu. Nu mă mai afund în pretenții (ca ultimul loser) și nu mai umblu teleleu, deschizând larg, ca prostul, uși pe jumătate închise.
Să nu-ți dorești să te deschizi spre un altul înseamnă mai mult decât neglijarea propriei fericiri, înseamnă să pui umărul la propria debilitare psiho-fizică.

Am tot auzit-o pe aia cu “nu e bine să fie omul singur”. Și totuși nu reușim să înțelegem că angajamentul în relație – deși o aventură plină de riscuri – nu este unul concesiv, ci unul salvator.  Oricât de vitrege ar fi condițiile interpersonale, ai datoria să lupți pentru ceea ce, în ultimă instanță, înseamnă integritatea ta cognitivă și emoțională.
Sigur, easier said than done. Știm cu toții că reglarea apropierii și îndepărtării dintre oameni nu se face exclusiv conștient. Chiar dacă să zicem că neîncrederea, spaima sau buna-cuviință îți spun să nu te lași momit de farmecele femeii din fața ta, creierul tău nu va face ce vrei tu. Creierul nu va ignora vibrația trupului ei, mirosul, tonul blând al vocii și privirea molatecă. Dacă tu nu te simți pregătit să preiei conștient aceste date tulburătoare, să nu crezi că creierul tău va face la fel. A nu-ți da voie să detectezi nevoile și intențiile celorlalți, înseamnă să te pui de-a curmezișul propriei neurobiologii. Calea până la hashtag este, astăzi, mai scurtă decât crezi.

Făpturile disonante sfârșeșc prin a nu mai ști nimic sigur despre ele și despre ceilalți. Ele nu fac distincție între literă și spirit, între superficialitate și profunzime, între adevăr și vorbe goale, între singurătate și izolare, compromis și târg corect, între consolare și anestezie, între pretenție și intenție profundă.
Neluându-le, deci, pretenția în serios, vor simți umilință profundă sau mânie răzbunătoare, iar unii, mai versați intelectual, vor eșua în scepticism și “indiferență” baudrillardiană. Realitatea nu există, vor conchide, înainte de a trage ușa după ei (având grijă, însă, să n-o încuie; dacă tragi cu urechea, îi poți auzi scâncind).
Până să ajungem la (im)pertinența unor contracte civile, mie mi se pare că trebuie să scormonim un pic la rădăcina problemei: avem azi o luptă de profunzime, o luptă extrem de grea care nu se dă între LGBT-iști și cei straight, între feministe și patriarhat, între gay-ii “old school” și transgenderi; lupta cea mare se dă între posibilitatea clamării oricărei pretenții (desprinse de aparatul motivațional propriu) și posibilitatea gratificării (care e întotdeauna în acord cu datele tale psihofiziologice, cu nevoile tale reale). E, așadar, o luptă între ceea ce te conține (cu deriva ta interioară cu tot) și ceea ce te respinge (să zicem orizontul lumii celorlalți.).
Cultul exclusiv al pretenției nu produce doar fake news pe bandă rulantă ci și, cum probabil ar spune Alfred Schutz, desincronizări cvasipatologice ale conștiințelor individuale.
Nu e de mirare că lăuntrurile oamenilor fierb. În adâncul sufletului, ei simt un singur lucru: că li se cuvine totul și că li se refuză totul.

Când această identitate pe care mi-o asum, când această relație în care mă aflu, când acest context în care am fost plasat nu mă conține cu tot ceea ce aș putea la un moment dat să fiu sau pretinde că sunt, înseamnă – nici mai mult nici mai puțin – că nu mi se potrivește. Așa că plec din el. Până la urmă, bine-a zis cine-a zis că “there is no failure except in no longer trying.”

Tocmai am citit că și prieteniile trainice, non-sexuale ar trebui fixate prin contracte civile. Excesul de inițiativă civilă vine, evident, pe fondul imposibilității înseși de a crea și menține viață de relație.
Fluiditatea nu este doar una a genului, ci una a posibilităților cognitive și afective ale persoanei. Tot ce nu e pe măsura pretențiilor mele numite și nenumite, actualizate sau actualizabile, e o mutilare a mea. Or eu nu accept să fiu mutilat, așa că cer să se dea legi compatibile cu toate iluziile mele.

*Post-relația*

Să ne înțelegem. Orice relație este nedreaptă. Angajamentul nedreptățește, îmi ia ceva ce mi se cuvine doar mie și îl dă altuia. De ce ar fi starea de nefericire în relație de preferat stării de nefericire în afara ei?! Oare nu e o greșeală nesăbuită să intri în ceva despre care știi “sigur” că te depășește? Ba da. Ține-te departe.
Tot așa cum vorbim despre “post-adevăr” și “post-democrație”, se poate vorbi, evident, și de “post-relații”. Nu sunt puțini cei care, fără să se fi pus vreodată în situația de a negocia ceva serios cu vreun Celălalt, “se angajează” direct în post-relații.
Post-angajamentul este singurul tip de angajament pe care unii și-l permit și despre care pot vorbi ne-crispat în public. Ei trăiesc deja cu deziluzia dez-angajării fără să fi fost vreodată legați emoțional sau oficial de altă ființă.

Că suntem capabili de deziluzie fără să fi fost în prealabil “capabili” să intrăm într-o relație spune – din nou – ceva despre capacitatea noastră de a pretinde, mai exact, de a suferi anticipat o suferință.
Culmea ironiei e că jocul acesta – dau un exemplu la întâmplare – al femeii singure de 45 de ani care îți spune, bosumflă, că toți bărbații sunt porci deși nu a rezistat niciodată mai mult de un an alături de unul, seamănă cu o tranzacție nefinalizată, cu o tranzacție bancară în așteptare. Numai că viața, spre deosebire de bancă, nu îți spune niciodată pe șleau că nu ai fonduri suficiente. Viața, spre deosebire de bancă, este înțelegătoare. Viața te ia cu frumosul și-ți spune “don’t expect closure, sometimes the best closure is to move on”. Viața târziu-modernă îți oferă, deci, pe lângă durerea dulce-amăruie a deziluziei unei trădări de proporții pe care n-ai trăit-o niciodată la cotele ei maxime, o a doua posibilitate de neratat: aceea a imposturii. Ca orice femeie “trădată”, supraviețuiești. Te aduni de pe jos și mergi mai departe. Ruperea cu realul te scoate basma curată – nimeni nu va ști niciodată (nici măcar tu) dacă ești dispusă să sacrifici ceva pentru el (și dacă ai resursele necesare s-o faci). Tu ești femeia dezamăgită și bărbatul care să te iubească nu s-a născut încă. Tu și singurătatea ta sunteți dovezi vii ale inexistenței lui. Pretinzi, evident, că ești pe calea cea bună, că ai autonomie sufletească și că starea de post-relaționalitate înseamnă, de fapt, “progres relațional”. You are in a better place now. Obviously.

*Non-flirtul, ipocrizia și lenea*

Presiunea pe care o exercită asupra noastră pretențiile celorlalți este, cred, fără precedent în lumea modernă. Din punctul acesta de vedere, lumea se împarte în două categorii: în victime ale propriilor pretenții și în victime ale pretențiilor celorlalți.  Există, însă, niște nefericiți nesăbuiți care sunt victime atât ale pretențiilor proprii cât și ale pretențiilor celorlalți.

Cine sunt ei? Cei – tot mai puțini – care se angajează în flirt.

Flirtul are la bază chiar tensiunea dialectică între a obține și a nu obține, a (te) pune la dispoziție și a bloca accesul. Numai că  sincronizarea interpersonală a devenit atât de rară, că flirtul ajunge să fie grotesc și absurd. Unii optează, anxios, pentru blocarea sa totală. Post-flirtul este non-flirtul. Alții, nu se lasă. Flirtează în neștire, cu cine se nimerește.

Atât flirtul abundent cât și lipsa totală a flirtului semnalează aceleași probleme: temerea că nu vei supraviețui jocului pretențiilor, lipsa de de interes real pentru negocierea valorii tensiunii interpersonale și, nu în ultimul rând, lipsa de interes PUNCT.

Pe vremuri, bărbații vânau femei. Sfârșitul primului sezon din Sex and the City a marcat o schimbare de paradigmă: deschiderea sezonului de vânătoare pentru femei. Femeile toate și-au luat pușca din cui și au ieșit pe străzile metropolelor în căutarea lui Mr. Big.
Întrebați-i și întrebați-le. Cei mai bătrâiori încă au nostalgia vânătorii, încă îi mai vezi strânși pe holuri întunecoase, zâmbindu-și viclean și amar, printre rotocoale de fum, la vreo petrecere răsfulată; își spun unii altora povești interminabile despre amanți focoși și amante care făceau ce nici cu mintea nu gândeai.

Astăzi, însă, caz de căsătorie mai fac doar activiștii LGBT și cei care țin cu orice preț să li se opună. Ce e căsătoria? Literă moartă. Și aia neexplicitată. Cum instituția căsătoriei a căzut în desuetudine, s-a cam blegit și “instituția adulterului”. Crește rata divorțului, semn de sănătate!

Lumea aia zisă cândva “bună” (adică cea care depindea de ipocrizia colectivă), s-a cam dat la fund. Pe mulți i-a pus viața cu botul pe labe: și-au făcut primul pre-infarct, îi vezi prin parcuri, aplecându-se țepeni și cumva în silă peste creștete de nepoți de 2 ani; îi vezi pe la cofetării de cartier molfăind eclere, îi vezi pe holuri de spital așteptându-și îngândurați rândul la tratamentul cu citostatice. Sic transit gloria mundi.
A murit ipocrizia. În curând o vor urma și cei care nu puteau trăi fără ea. Ne-a cotropit lenea interpersonală.
Post-narcisicii (al căror profil îl făceam în primele două texte) preferă să înghită în sec. Vânătoarea de ființe este interzisă. O lume întreagă stă și-așteaptă. Majoritatea post-narcisicilor au până în 45 de ani, abonament la Netflix, mașină de popcorn și frigiderul burtușit cu bere. Și o măsură mare la nădragi.
Uneori, mai ales în weekend, o iei razna. Brusc, vineri spre sâmbătă, nevoia fiziologică devine presantă, iar tu devii, pentru câteva ore, conștient de îngustimea și subțirimea propriei vieți.

Unde e substanța vieții când vrei să te afunzi în ea?

Ultimul lucru pe care ți-l amintești e un zgomot asurzitor de arme. Apoi se lasă întunericul. După război, te poți alege cu orice: cu iubită sau iubit, cu HIV, cu lacrimi, cu unfriend-uri, cu tag-uri abuzive și cu hashtag-uri binemeritate.
Acum câțiva ani m-am lăsat târâtă, din pură curiozitate, într-un un club de noapte din Stockholm. Am văzut acolo zeci de trupuri care se zvârcoleau într-un deplin și euforic dezacord. Ce amestec bizar de sacru și profan, de umanitate nedeslușită care se agăța deznădăjduit de ritmul house ca de unicul reper al lumii! Era zbaterea unor decapitați care încercau să intre în rezonanță cu universul. Nu le ieșea deloc.
Îmi amintesc că mă gândisem chiar atunci, chiar acolo, că ne-am ieșit din ritm, la propriu și la figurat.

Îmi zicea de curând un student obosit de viață: “dacă mi-ar bate la ușă, aș mai zice. Dar așa, să umblu după ea…” Întâmplarea a făcut ca exact aceeași zi, o mândră studentă să-mi spună: “Așa sunt io. Io nu mă rog de nimeni. Și nici nu-mi place să mă roage alții că mi se face silă.”

Fără presiuni, fără “gudurări”, fără implorări deplasate, fără bătăi de cap, fără sacrificii. Consimțământul mutual pune, în sfârșit, lucrurile la punct.

Să aprindem lumina.

*Mega-flirtul*

Când ai mult chef de viață, dar puțină imaginație și inteligență interpersonală, flirtezi mult și prost. Mai cu seamă astăzi, când flirtul este socialmente (și – culmea! -moralmente) condamnabil, cei care flirtează abundent o fac fie dintr-un soi de erotism autist, narcisist (la limita patologiei), fie din ambiția de a transforma orice ambiguitate relațională în “certitudinea” unui “nu încă”. Ceea ce îmi este acum ascuns, mi se va descoperi în curând prin flirt, căci dezirabilitatea acțiunilor mele e indisputabilă. Nu s-a născut încă om care să-mi reziste!

Numai că nici cantitatea și nici calitatea flirtului nu spune mare lucru despre forța angajamentului tău în relația cu omul ținut dezirabil. Asta nu pentru că flirtul “real” ar avea ceva în comun cu jocul pretențiilor, – nu, dimpotrivă chiar! – ci pentru că flirtul este singura formă de relație care ține seama de – și chiar mizează pe – incoerența dorinței.
Strategiile de flirt sunt construite în jurul unui tip particular de incoerență a dorinței, într-un context senzual unic. Niciun om sofisticat emoțional, cu o vie inteligență interpersonală nu flirtează abundent; el știe că nu-i deloc simplu să te descurci cu simultaneitatea refuzului și a consimțirii a cărei expresie e întotdeauna personală, circumstanțială, surprinzătoare.
Nestăpânind mecanica fină a seducției, te poți aștepta, firește, la orice, dar mai cu seamă la ce e mai rău. Când ești năpădit de senzualitate, nu-i ușor să faci diferența dintre “nu” și “nu încă”.

Suntem făpturi complicate, iar flirtul a fost și rămâne o întreprindere a nuanței și a aluziei. Lumea de azi se descurcă mult mai ușor cu pretențiile gratuite decât cu aluziile la niște nevoi profunde. Flirtând nețintit obții fie prea mult din ceea ce vrei, fie prea puțin din ce ai sperat, fie cu totul altceva decât ce ai pretins sau, nu de puține ori, fix o ceapă degerată.

N-o să spun că flirtul abundent e grețos, ci că flirtul abundent nu ține de “realitatea” jocurilor adulților (ca să fac aluzie la celebra carte a lui Eric Berne, Games People Play), ci de jocul pretențiilor. Or pretențiile nu se supun legilor tranzacționale. Jocul pretențiilor e amărât și steril, neconcordant cu mizele interpersonale reale. Flirtul nețintit sabotează enorma și autentica forță dintre două persoane.

Aș invoca aici ceea ce-mi vine să numesc “mindful flirting”. Adică acel flirt adecvat care ar putea învinge tristețea unei vieți narcisice și, cu puțin noroc, ar putea revigora potențialul nostru erotic, transformându-l dintr-o indecență raportabilă într-o fabuloasă și mereu ingenioasă mărturie a intimității.

* #Beyondmetoo și alte complicații*

La prima vedere, s-ar zice că o campanie de tipul #metoo este binevenită, căci sancționează – nu-i așa? – flirtul grosolan.
Nu, nu-i așa. Această campanie ilustrează, cred, extrem de bine ruperea pretenției de gratificație, pe teren erotic.
Când o victimă își face publică povestea de abuz, tu, cititor, rămâi cu impresia că femeia în cauză se numără printre cele care știu, simt și înțeleg niște lucruri pe care agresorul nu le știe, nu le simte și nu le înțelege. Tragedia s-a întâmplat pentru că el, un odios, a ignorat din prostie sau cu bună știință ceea ce ea, în acord cu simțirea ei cea mai profundă, a semnalat clar.
Acolo unde ea spune un “nu” răspicat, el a auzit un “da” înnăbușit. Iată-ți abuzul!

Un terapeut mi-a spus povestea unei femei care a flirtat cu un bărbat. Femeia l-a plăcut mult, așa că l-a invitat la ea acasă. I-a oferit cafea. Și-au băut cafeaua și au mai flirtat un pic. Orele zburau, cei doi, rămași fără cafeau, au ajuns să se soarbă din ochi. Bărbatul a trecut la fapte. Femeia, se aștepta, firește, la orice, însă la una ca asta ba! Simmel scria cândva, undeva, că femeile au o lume a lor, cu totul și cu totul diferită, de fapt, incomparabilă cu cea a bărbaților.
Așa că de-acolo, din casa și din lumea ei cotropită de bărbat, femeia noastră a chemat, îngrozită, poliția. Bărbatul-agresor a fost scos din casă, jocul s-a încheiat cu un diez urmat de două cuvinte englezești: metoo.

Sper că din textul acesta lung cât o zi de post se desprinde totuși o idee importantă: că, de cele mai multe ori, nici “victimele” hărțuirii sexuale și nici “agresorii” nu înțeleg de ce li s-a întâmplat (tocmai lor) ceea ce s-a întâmplat. Se pare că avansurile (și acuzația) vin întotdeauna “de nicăieri”.

Lăsând la o parte situațiile groaznice, neechivoce, de hărțuire sau viol, țin totuși să spun că dinamica apropierii erotice este prin excelență echivocă și complexă. Ruperea lucidă din încleștarea senzuală nu se face de la sine. Cei implicați nu pot spune cu precizie când și cine a emis primul semnal insidios. Și nici cine a șovăit primul.

Peste mințile lor – peste mințile noastre – se lasă uneori ceața.
Ei bine, în astfel de situații cețoase, valoarea unui hashtag e cu adevărat inestimabilă. Hashtag-ul desparte apele. Dintr-o dată, hărțuirea se conturează în liniile ei pure. Toată lumea, mai ales spectatorul, trage foloase de pe urma acestei excepționale limpezimi a poveștii de abuz. În primul rând el, spectatorul, află în sfârșit de care parte a baricadei ești tu, povestitoarea abuzată. Dincolo de detaliul picant, e important să ni se confirme faptul că lumea femeilor noastre rămâne, totuși, ne-complicată.
Dacă tu, femeie, găsești campania #metoo ridicolă, toată lumea pricepe un lucru: că ești o tipă care se simte bine flirtând și că, din motive evidente (să zicem, așa, într-o doară, că ai o înfățișare plăcută), flirtul îți iese.
Dacă tu, femeie, găsești această campanie salutară, toată lumea pricepe un lucru: că nu îți place flirtul și că – din motive greu de ghicit (??) – nici nu-ți prea iese.
Cu alte cuvinte, tu spui una, iar oamenii înțeleg cu totul altceva. Și iată că într-o lume care se zbate în propria-i ambiguitate, oamenii pot fi cuprinși de accese subite de fler interpersonal. 😃 De data asta ei văd până hăt, departe, dincolo de pretențiile tale.

Oamenii “înțeleg” că singura șansă a unei femei frumoase (curtate intensiv) de-și păstra un spațiu tranzacțional care să-i pună în valoare ce are ea mai de preț (frumusețea), este să denunțe lipsa de eficacitate reală a unei campanii de tipul #metoo.
Oamenii “înțeleg”, de asemenea, că șansa unei femei necurtate de a rămâne într-un spațiu tranzacțional care să-i pună în valoare ce are ea mai de preț (demnitatea), este să și-o clameze susținând că femeile curtate împotriva voinței lor au fost, toate, călcate în picioare.

Efectul în realitate al întreținerii unor pretenții despre care oamenii cred sau știu că nu sunt în acord cu realitățile profunde, este unul nasol: lumea întreagă va primi ceea ce nu-și dorește. Cea necurtată care susține #metoo va rămâne pe veci necurtată (cine să mai îndrăznească să probeze limitele demnității ei?) De cea curtată care a îndrăznit să condamne #metoo vor profita toți grobienii care i-au înțeles deschiderea exact așa cum le-a convenit lor, grobienilor.

A pretinde că ești pro sau contra #metoo înseamnă să semnalezi un lucru: că ești o necomplicată. Evident, nu ești pregătită să faci față consecințelor acestei pretinse stări de necomplicație.

Cu toate acestea, din ce în ce mai mulți oameni pretind că sunt necomplicați. Pretind că plutesc, fără griji, la suprafața realității. Necomplicații au acces la funcții, la poziții în universități mari, la grant-uri și premii, la contracte editoriale și la importante canale media.
La fel de adevărat – deși mai puțin evident – este că oamenii în carne și oase, puțini câți au mai rămas, se tem, instinctiv, de cei necomplicați.

Necomplicații “nu prind” la oameni, ci doar la algoritmi. Ei sunt niște “abstracții” instituționale. 

Nu e deloc o raritate ca o femeie să-și dorească să fie atinsă în aceeași măsură în care își dorește să rămână neatinsă. Dacă nu gestionează eficient această ambivalență de care s-a lovit încă din pre-pubertate, se va simți rănită atât avansurile bărbatului, cât și de indiferența lui. Femeia nu e o ființă tocmai simplă. Pe lumea asta, ea se ocupă cu aculumarea detaliilor. E un alt fel de-a spune că femeia este responsabilă cu haosul. Nu e de mirare că niciun om serios n-o crede atunci când se pretinde necomplicată.

Așa cum am văzut în cazul #metoo, toată lumea știe – ori măcar intuiește – că lipsa complexității e o farsă, o simplă pretenție. De unde concluzia importantă: necomplicații nu au șansa de a intra în relații normale, “omenești”.

Viața dincolo de #metoo e plăpândă și complexă. Și curtată și cu demnitatea neștirbită e greu să rămâi, iar ce îți dorești tu cu adevărat, dincolo de pretenții, n-ai habar. Un bărbat știe, desigur, ce-și dorește atunci când se lasă antrenat în flirt. Motivele precise pentru care o femeie flirtează îi sunt și ei – adesea – necunoscute.

Cum femeia/femela este cea care alege și impune ritmul curtării, faptul că nici ea nu prea mai știe bine dacă cheamă sau respinge, complică teribil dinamica seducției. Bărbatul este, adesea, cel care la un moment dat va (în)trece limita, însă cât de rigide sunt limitele femeii?

Este femeia o construcție statică? Aș zice că femeia seamănă cu arhitectura sacră: staticul ei nu închide, ci deschide. Cred că o femeie care îți iese în întâmpinare, prin simpla ei prezență, face aluzie la o formă de eternitate și de împlinire vitală, adică la ceva care nu este lâncezeală și derizoriu, ci un parcurs cu sens.

*Non-sensul non-seducției*

Că tot veni vorba de sens, îmi aduc aminte că, astă-vară, în San Francisco, era o tipă care ieșea în fiecare zi în (aceiași) chiloți pe stradă. Și pe fundul ei scria așa: “it doesn’t mean anything.”
Te constrânge oare această fată la paralizie hermeneutică? E vorba de “marș de-aici” și de “hai sictir”? E vorba de flirt? Nu cred.

Fata în chiloți e într-o poziție de putere. Ea își exercită dreptul de a te invita insistent să înghiți în sec. Să nu-mi răspundeți, vă rog, printr-o altă întrebare de genul “și-atunci tot ea, săraca, e de vină când va fi agresată?” Aici nu e vorba de libertatea de a te îmbrăca exact cum dorești și de obligația grobianului de a-și ține labele acasă, aici este vorba despre altceva: despre un joc al pretențiilor în spatele cărora există niște realități interpersonale complexe, însă sistematic negate. Desconsiderare? Autism? Nepăsare? Inconștiență? Simbolic vorbind, e mai mult decât atât. E un manifest al necredinței funciare în persoanele de sex opus. Adică cele a căror dorință ar putea avea consecințe reale. Nu negi doar complexitatea jocului sexual, ci posibilitatea însăși ca nevoia celuilalt să aibă vreodată impact în realitate. Chiloții tăi nu mă lasă, pe mine, un bărbat oarecare, să exist. Văzându-te pe stradă, eu înțeleg că tu ești singură – absolut singură – pe lume.
În cel mai superficial roman de dragoste apărut (până acum) scrie că jocul seducției leagă laolaltă ambiguitatea, riscul, desfătarea, violența, obstacolul, puterea, rușinea și sublimul.
A încuraja și promova sexul liber doar pentru a-l reduce, ulterior, la consimțământ mutual înseamnă să-l transformi într-o glumă proastă. Cea mai tristă autogratificație (care, de bine-de rău, permite descinderea în propriile adâncuri fantasmatice) e mai surprinzătoare decât o partidă consimțită verbal greoi care eșuează lamentabil în neechivoc.

Doritorul de sex pățește aici ce pățește intelectualul. Cum ideile complexe nu mai au trecere, ești rugat – mai întâi cu frumosul, apoi tot mai vehement – să te dezbari de nuanțe, de note de subsol și argumente sofisticate. Ca intelectual, misiunea ta e să acoperi fiecare aspect confuz al realității ori să-l redai în expresii stabile, clare, precise. Trăsăturile confuze ale lumii sunt, dacă nu greșeli regretabile, arme perverse care intoxică mințile inocente (eventual virgine) ale celor mulți. Scapă de ele! Nuanța și complexitatea sunt triggeri ai conflictului. Și cine are nevoie de conflict? Și dacă, Doamne ferește, se declanșează vreo păruială, cine va plăti daunele?
Bănuiala mea este că în 5-10 ani vom scăpa de tensiunea asta insuportabilă. Se va îngropa securea. Oamenii vor deveni în mod genuin incapabili să recunoască nuanța și ambiguitatea. Și cu atât mai puțin să revendice ceva pornind de la ele. Vor respinge, deci, ca subversiv – cu bună credință – orice nu va fi scris simplu, direct, pe înțelesul lor.

În curând nu se vor mai face presiuni asupra intelectualilor și partenerilor de sex să practice inechivocitatea (dacă doresc să se facă “înțeleși”). Și-o vor însuși ei singuri.
Pretențiile vor controla mașina vieții. Versatilii vor muri. Vom fi tot mai mulți suferinzi de rigiditate emoțională, bipolaritate și psihoze. Doar cei care halucinează vor mai avea o voce. Cât despre scriitori, aceștia nu vor mai scrie niciodată nimic din ceea ce  le-ar putea face cititorii să se simtă prost(i).

*Mono*

“Ostentatiously monogamous” zicea undeva Philip Roth, evident, prin gura unuia din personajele sale sinistre.
Nu-i așa că v-ați gândit și dumneavoastră la asta? Nu-i așa că îi dați dreptate? Nu-i așa că monogamia e ostentativă? Nu-i așa că vă enervează teribil?

99% din oameni se simt intimidați ori iritați ori speriați (ori toate laolaltă) de angajamentele totale. Chiar și cei care le practică. Și iată-mă revenind la problema angajamentului față de o persoană.

În primul rând, ne supraestimăm atât capacitatea de a ieși dintr-o relație, cât și pe aceea a intra într-alta nouă (care se cere, evident, menținută). Nimeni nu e atât de necomplicat ca să scape exact când vrea și în condițiile care îi convin de pieile vechi; și nimeni nu e atât de autosuficient ca să nu aibă nimic de cerut unui Celuilalt.

Moderni sau tradiționaliști, femei sau bărbați, tineri sau bătrâni, nimeni nu intră cu totul și nu iese cu totul din nicio relație. În sensul ăsta, presupunând că nu ai avut o singură relație intimă pe tot parcursul vieții, “vestea bună” este că nicio monogamie nu e perfect închisă. Divorțând și recăsătorindu-te, vei avea doi soți. Un văduv recăsătorit are două soții. Văduva neagră va sta în casă cu o duzină de bărbați.

Teoriile doliului, marcate, de la sfârșitul secolului XX încoace de paradigma “continuing bonds”, insistă cu temei pe forța legăturilor simbolice dintre cel rămas în viață și cel plecat. Dinamica relațională nu e simplă nici măcar între vii și morți. Freud n-a avut dreptate ignorând valoarea terapeutică a rămânerii în relație cu cel care a plecat din lumea ta.
Nu ne stă în putință să ne desprindem cu totul de cei pe care i-am iubit. Se întâmplă să rămânem obscur-deschiși și absurd-deschiși la oameni pe care i-am întâlnit, în treacăt, cu mult timp în urmă.
Există, de asemenea, oameni alături de care ai trăit ceva important (prima țigară, prima sticlă de whisky, pierderea virginității) oameni care ți-au modificat sufletul, creierul, trupul. Există și oameni de nădejde cu care te-ajuți. Vecini de treabă. Colegi de grădiniță cu care te jucai de-a familia. Oameni cu care ai făcut echipă. Mari adversari. Un fel de rozariu pe care-l porți cu tine, cu incontrolabile zvâcniri de pioșenie, toată viața. Există oameni cu care te înțelegi bine, oameni care te cunosc și pe care crezi că-i cunoști, există prieteni și există iubiți. Nu toate angajamentele sunt la fel de ostentative, la fel de costisitoare și la fel de terapeutice.

De mai bine de 100 de ani, însă, statisticile spun același lucru: angajamentul consistent într-o relație face bine omului. În sensul că îl ține în viață. Explicații există pe toate palierele: behaviorale, psihologice, biologice. E, deci, o chestiune de reglaj emoțional, de metabolism și de homeostază.

Deși nu i s-a spus dintotdeauna psihoneuroimunologie, cifrele au arătat mereu aceeași realitate: burlacii, văduvii și divorțații din aceeași grupă de vârstă mor mai repede decât cei căsătoriți. Corelația dintre sănătatea fizică și relațiile sociale pozitive, persistente în timp, nu poate fi expediată ca nesemnificativă. Dincolo de statistică, e de domeniul evidenței: când ai pe cine să te bizui, degradarea fizică și cognitivă este mai lentă. Scade rata atacurilor de cord și a cancerelor și crește rata supraviețuirii în urma unor intervenții (factorii behaviorali sunt aici importanți: cineva insistă să faci acel control pe care l-ai tot amânat – așa se face că tumorile sunt depistate mai devreme, cineva te cicălește dacă ai apucături autodistructive – așa se face că markerii inflamatorii sunt mai mici, cineva te însoțește în lungi plimbări și trage de tine să mănânci sănătos).

Chiar dacă conflictul marital reprezintă un stresor important care favorizează infarctul, în ciuda certurilor, trădărilor și scandalurilor maritale, însurații săraci sfârșesc prin a trăi mai mult decât cei mai sănătoși și mai bine situați burlaci. Că veni vorba de bani și succes, situația socioeconomică a căsătoriților este, pe ansamblu, mai bună decât a necăsătoriților. Susținerea afectivă nu poate să nu conducă la un moment dat și la o formă de împlinire profesională.
Markerii inflamatorii la cei necăsătoriți sunt mai mari, iar predispoziția spre cancer și depresie crește și ea, mai cu seamă la bărbați. Ba mai mult, bărbații care trăiesc singuri au un risc de 82% mai mare să moară de afecțiuni cardiace decât cei prinși în relații stabile.

Statistic, femeile sunt mai echipate să facă față singurătății. Până acum vreo 10 ani, însă, soțul, copiii și treburile zilnice o epuizau. Riscurilor asociate cu nașterea, creșterea progeniturilor și, pe ansamblu, cu abrazivitatea vieții de familie o băgau – la propriu – în mormânt. Femeia trăia un pic mai mult și un pic mai bine fără toate acestea pe cap. Dacă nu s-ar fi închis în pretenții ideologice etanșe, ofensiva feministă nu ar fi fost lipsită de temei…
Iată, deci, că bărbatul care a pozat neîncetat în marele perdant (“cum să sărut toată viața aceeași femeie?”) a fost dintotdeauna marele și unicul câștigător al “afacerii de familie”.

De un deceniu încoace, însă, viața de familie – câtă e – s-a echilibrat: și femeia măritată trăiește acum mai mult și mai bine decât cea nemăritată! Recurența cancerului este mai mică, la fel și vulnerabilitatea psihică. Modificările de mentalitate maritală au permis, în sfârșit, femeii să împartă presiunile gospodăriei și disperantele sarcini de parenting cu partenerul. Ce s-o mai lungim, lucrurile sunt simple și clare: o relație de susținere reciprocă conduce la o speranță de viață crescută pentru ambii parteneri.

Pe de altă parte, riscul izolării este mortal. Oamenii se însoțeau în trecut pentru poziție socială și pentru mai mulți bani. Poate că ar trebui să începem să ne însoțim pentru o viață mai lungă și mai bună. Și pentru bani și poziție socială și multe altele. Căci celui ce are i se va da, dar de la cel ce nu are…

*Adevărul ne-voluptos al relației*

Nu sunt atât de naivă și de ipocrită ca să ridic în slăvi mariajul monogam, însă cred că e important să fim conștienți că revendicarea exclusivității – cu resursele psihosociale pe care fiecare cuplu le are la dispoziție – este esențială.
Deși sexul are o importanță extraordinară în dinamica relației, să crezi că oamenii se angajează în relații de lungă durată doar pentru sex (sau cu prețul sexului de calitate) e o mare naivitate.

Să nu subestimăm nici rolul interdicției de a face sex cu alți parteneri care nu descurajează, ci sporește implicarea afectivă. Constrângerea, dacă e să ne amintim raționamentul simmelian de care vorbeam în primul text, mărește valoarea angajamentului relațional pentru că, evident, sacrificiul este unul uriaș. Și iată cum unii, făcându-și ei o socoteală simplă și pragmatică, își dau seama că nu ies tocmai prost dintr-o relație de fidelitate. Luptând pentru eliminarea surselor de conflict dintre ei și partener, luptă, at so many levels, pentru propria lor viață.
Forța unei alegeri unice, nădejdea pe care această alegere inevitabil o naște și o întreține, siguranța financiară și emoțională, obiectivul asumat (deși pentru mulți intangibil) al fidelității absolute, formează, toate, “metodica” vieții de cuplu.

Această metodică de cuplu nu este niciodată neutră, ci o construcție interesată nu de adevăr în general, ci de adevărul relațional. Ea devine – nu-i un atribut prea pretențios – “sacră”. Nu neapărat în sens religios, ci pentru că are o incontestabilă valoare vitală, pentru că reglează deschiderea unei persoane spre altă persoană în termenii unor sacrificii consimțite.
Indiferent de cantitatea de iluzie și de minciună pe care o “suportă”, ea tinde totuși, după puterile ei, spre un bine intersubiectiv. Angajarea serioasă într-un astfel de parcurs devine pentru fiecare dintre noi o experiență inestimabilă. Experiența relațională este singura, cred, care cuprinde și conține referințe  la toate celelalte experiențe umane consistente (experiența spirituală, experiența creației, experiența performanței profesionale etc.).

*Too hot to handle*

Sigur că nici ce am scris mai sus și nici statisticile nu prea te încălzesc când te găsești față în față cu tentația. Pasiunea nu are coeficient de inteligență. Se întâmplă, sigur că da, să te pierzi cu firea în fața altcuiva. Iubirea e o mare putere și o mare slăbiciune. Din spațiul de foc al voluptății, angajamentul, recunoștința, grija, admirația, fidelitatea – tot ceea ce circumscrie spațiul inestimabil al afecțiunii (iubirea în varianta ei lungă, domoală, cum zicea C.S. Lewis) par, toate, niște insuportabile clișee. Ce-i drept, doar un neurșinat sau un ipocrit ar fi în stare să-ți scoată ochii cu ele. Niște elitisme tradiționale fără legătură cu realitatea!

O carte ca cea a lui Erich Fromm, The Art of Loving, unde ți se spune că la iubire “se lucrează” din greu, ar trebui interzisă. Nu există generație de studenți de anul III care să nu plece bosumflată de la cursul despre iubire. Evident că nimeni nu vrea să audă ce are Fromm de spus. Când tu vrei să auzi despre conexiuni profunde și incredibile prefaceri sufletești, Fromm te îndeamnă răutăcios să ieși în întâmpinarea dorințelor ceiluialt, cu prețul (nu întotdeauna temporar) al dorințelor tale. Să intre cine-o vrea în așa ceva, tu nu. Monogamia e fie pentru sfinți, fie pentru cei pe care nu-i deranjează să mintă cu seninătate.

Dar stați un pic: de ce oare ne-am aștepta să nu existe fluctuații de fidelitate? Viața, relația, tu însuți ești imperfect și pregetos. De ce ar fi relația ta altfel? Angajamentul asumat confirmă realitatea tentațiilor atunci când se ia la bătaie cu ele. Monogamia poate fi dramatică și interesantă chiar și atunci când recurge la ipocrizie. Ea dă măsura complexității umane. Cred, Doamne, ajută necredinței mele.

Povara tentației ori a infidelității este uriașă și este reală. De fapt, e de un realism sfâșietor. Cine se îndoiește că ar exista iad, recomand o săptămână într-un iad marital când se dau pe față niște lucruri ascunse. Dovada îngrozitor de clară că e, totuși, ceva de capul căsătoriei e amploarea cu care este resimțită infidelitatea de către partenerul angajat fără rest în relație.

Ura care se instalează într-un cuplu sfâșiat de trădare este colosală, de o puritate inegalabilă. Ca intensitate, e comparabilă doar cu durerea de a-ți vedea partenerul mort. E ură care-ți stă, grea, pe piept. E o ură perfectă ca un diamant negru.

Un divorț urât, e MOARTEA însăși. Omul alături de care ți-ai băut ani de zile cafeaua îți străpunge pielea cu un cuțit bont, îți separă coastele și, o dată ajuns în centrul ființei tale, îți smulge totul: copiii, lucrurile pe care stai, valorile în care ai crezut, pe tine însuți te aruncă departe de tine, într-un șanț, un interstițiu, undeva între întuneric și greață.

Cum nu mi-am propus să scriu despre iubire, n-aș vrea să insist prea mult pe acest risc demonic al iubirii.

Mai spun doar că potențialul de sacru al unei relații este întrecut doar de potențialul ei blasfemiator.

*Non-mono*

Revin la angajamentul soft și la “avantajele” relațiilor deschise. Respingând configurația angajantă declarând-o mincinoasă sub toate pretextele onorabile la îndemână (dorința de a rămâne onest, ne-ipocrit și vital) este fie o dovadă de imaturitate, fie de lașitate. Și uneori de meschinărie. Să reținem că instinctul nu trebuie ignorat, ci pus fără încetare în balanță cu alte nevoi la fel de profunde (de stabilitate emoțională, securizare afectivă, predictibilitate).

“Ordinea” unei relații monogame devine cu adevărat problematică și apăsătoare doar atunci când omisiunea și dezimplicarea au loc cu o anumită constanță, nu atunci când elemente exterioare pun presiune asupra ei. Răul vine întotdeauna dinăuntru și doar în aparență din afară. A te îndrăgosti de altcineva înseamnă să te fi așezat deja într-o stare de deschidere, care stare de deschidere n-ar fi fost posibilă dacă tu nu ți-ai fi îngăduit deja să persiști în contra-tempo-ul “ticălos”.

“Ordinea” unei relații monogame care s-a transformat din metodică în mecanică este, într-adevăr, expusă tuturor formelor de rău interpersonal. E adevărat că încetul cu încetul îți va veni de hac. Mai întâi te plictisești, apoi agonizezi, iar într-un final te retragi.

Tot proasta circumscriere a angajamentului produce căderea în sentimentalitate. Căci în loc “să fii cu” el, insiști “să-l ai”, ceea ce conduce la posesivitate, teritorialitate, crimă pasională. Din lene, cecitate, egoism sau rea-voință se nasc tot felul de alte configurații care pot fi, la răstimpuri lucrative (nimic nu se compară cu compatibilitatea patologică…), însă sunt departe de a semnala existența unui angajament real.

Citeam, de curând, un articol în The Guardian în care autoarea, adepta relațiilor deschise, spunea că nu dorește să se pună în situația jenantă de a depinde afectiv de o altă persoană. Tot ea scria – și scria bine! – că monogamia debutează consfințind comportamentul de prădător, iar apoi se transformă într-un edificiu opulent și ipocrit. Căci cine poate spune cu mâna pe inimă că n-a poftit la alte trupuri? Pretențiile feministelor din al doilea val sunt incompatibile cu coordonatele monogamiei: monogamia folosește femeia într-un fel sau altul. Nu se poate să nu fie așa! Doar non-monogamia consensuală îi dă femeii autonomia pe care o merită. O femeie demnă și lipsită de viclenie te privește drept în ochi și-ți spune cum stă și ce vrea de la tine. Ea joacă corect. Ea transformă iubiții în prieteni și prietenii în iubiți, anunțându-i, evident, și pe ei când și în ce condiții are loc conversia. Dispare, astfel, și problema geloziei, căci nu pretinzi niciodată că l-ai iubi numai și numai pe el. A te fixa pe cineva e o apucătură nesănătoasă, o fundătură și o presiune de care nici tu, nici “obiectul” fixației nu aveți nevoie. Ai grijă de propria-ți autonomie și evitarea conflictelor e garantată! De suferință, nici nu mai poate fi vorba. Nu mai vrea x, la revedere. Îl suni pe y și pe z. Te extinzi. A crede că poți rămâne într-o relație fixă e o idee periculoasă, un soi de iluzie de grandoare. Cum să-ți treacă prin minte că ești atât de importantă, încât să poți completa, prin ceea ce ești, viața cuiva? Cât de sfrijit să-ți fie sufletul și cât de mică stima de sine ca să aștepți să fii tu însăți “completată”? Niciun om cu mintea și cu sufletul întregi nu poate clama așa ceva. Ne suntem unii altora piese într-un puzzle pe care nu-l vom vedea niciodată realizat complet. De bun simț este să ne adaptăm acestei incompletitudini. Non-monogamia desființează, evident, și pudoarea. Nu ți se mai face rușine de nevoile tale, înveți să le formulezi explicit, să dai indicații, să întocmești manuale de utilizare. Înveți, de asemenea, “să economisești”. Orice-ar fi, să nu ceri și să nu dai afecțiune! Să rămâi în termenii tăi, pe teren ferm.

Și, era să uit: nu te limita la un anumit sex! Suntem cu toții atrași de bărbați și de femei deopotrivă. Cine ți-a băgat în cap ideea asta cu “sexul opus”? Fii sigură pe tine și pe capacitatea ta de a socializa. Clamează-ți (homo)sexualitatea, denunță sclavia!
Așa se trăiește neînfricat. Desigur, între timp, creierul tău social s-a făcut mic cât o nucă.

*Mono-homo, ritul nou și post-ul*

Păi și atunci cine să se mai căsătorească? Haideți că știți: gay-ii “old school“. Doar ei mai par interesați de această desuetă și constrângătoare configurație. Doar ei mai cred în sminteala stabilității.
Observația asta o făcea, dacă nu mă înșel, Andrei Pleșu, acum câțiva ani, într-un interviu televizat: în vreme ce toți însurații și măritatele pământului se plâng de neajunsurile monogamiei, homosexualii insistă să-și asume toate aceste neajunsuri, plus povara copiilor care, am văzut, îți scurtează nu doar orele de somn, ci și zilele! Se pare că nu prea au avut grijă la ce-și doresc, fiindcă, iată, au toate șansele să li se împlinească dorința. Cu atât mai rău pentru ei!
Mă întreb dacă nu e oare posibil ca ei, cuprinși de elanul “începătorilor” să înțeleagă mai bine decât noi ceilalți importanța angajamentului total, inclusiv a angajamentului formal, care ține cont de termenii realității sociale?
Nu cumva își doresc și ei să trăiască mai mult? Nu cumva, dincolo de explicația cum că ar vrea să “make a point“, există și o puternică dorință de a-și impune în fața lumii – și a lor – substanța relației în toată complexitatea ei? Dincolo de războiul ideologic, insistența lor nu se transformă un complicat argument în favoarea acestei bătrâne instituții? Mai-mai c-aș crede că-i așa, dacă cei care vor neapărat să-i vadă căsătoriți (și cu copii) nu ar fi de fapt, în marea lor majoritate, activiști straight cu relații ratate. Aceștia par a fi cei care vor să-i ademenească pe bieții gay old school să intre în lehamitea normalității, să facă figuri lungi de parveniți așteptând odrasle pe la gardurile grădinițelor.

Revenind la problema relațiilor deschise: a te crede deasupra ipocriziei monogamiei este, cred, un semn fie de mare aroganță, fie de mare slăbiciune. Să ridiculizezi sau să deplângi impasul celui pus în situația de a rămâne fidel unui singur partener pretextând dorința de a rămâne un om demn și intact din punct de vedere moral și emoțional ar fi o pretenție ridicolă dacă n-ar fi deja una extrem de periculoasă. Într-o zi, s-ar putea să te și omoare.

Cine oare e cel mai arogant și mai zbuciumat dintre toți? Narcisicul de rang nou. Și cine e cel mai slab, prea slab pentru a-și măsura chiar propria-i slăbiciune? Post-narcisicul.
Oamenii aparținând acestor două categorii “pure” sunt, am văzut deja în primele două texte, cei cu probleme speciale de decriptare a complexității lumii și a complexității interpersonale. Ei sunt cei care cred că dragostea este revoluționară sau nu este deloc.
Ei sunt cei care nu știu că a nu-ți dai voie să suferi înseamnă a te retrage din viață.
*Nu e destul să fii (non)-mono*

Acestea fiind spuse, aproape că poți spune că monogamia asumată nu poate fi decât ostentativă. O palmă pe obrazul fin ca oțelul al tuturor fetelor stăpâne pe ele, un bobârnac peste năsucuri fine de bărbăței târziu-moderni, cu piepturile lor proaspăt rase, plesnind de altruism. Ei sunt cei care au decis să nu coboare în iadul trădării, să nu-și pângărească buzele cu calificative josnice ori inimile cu gelozie oarbă. Ce nu le-a ieșit vechilor zei, le iese lor.

Simt nevoia s-o repet: nu cred că monogamia noastră e mai bună decât noi. Cred chiar că mulți monogami opun o nesfârșită rezistență la angajament. Dar asta nu înseamnă că relația bună presupune niște standarde nerealiste.

La drept vorbind, monogamia “bună” a altora te scoate din minți. Dacă încerci tu însuți s-o practici, îți crapă capul. O lași baltă fiindcă vezi în ea ceva “maladiv”.
Ai avea impresia că o relație deschisă este fundamental sănătoasă, căci urmează natura umană, simplificând salvator încâlcelile interpersonale. În realitate, le complică teribil.

Dacă majoritatea s-ar angaja în relații deschise, majoritatea ar înnebuni.

Nici măcar nu trebuie să invoci consecințele neurobiologice pentru a-ți face o idee despre nocivitatea deschiderii nelimitate. Exercițiul lipsei de angajament te înnebunește, te depersonalizează, iar depersonalizarea – dacă nu cumva devine tulburare patologică – rămâne extrem de umilitoare. Îți face sufletul ferfeniță și mintea pulbere. A te abține de la a separa și a alege, de la lucra cu criterii și distincții, de a căuta superlativul și de a i te pune la dispoziție, înseamnă să mori cu zile.
Unora le place să creadă că relația monogamă bună e o pleașcă, un noroc chior. Sau, mai improbabil, vreo vocație. E confortabil să crezi că cineva are vocația asta, că-i vine la îndemână, că e făcut pentru ea, că țac-pac, gata, l-a prins și a prins-o pe viață.

Orice om căsătorit de mulți ani știe că dacă practici monogamia de când te știi și ți se pare simplu, înseamnă că nu stai, de fapt, în termenii relației, ci (undeva) sub ea sau (undeva) deasupra ei.

Unii sunt gata să creadă că există și un soi (ce-i drept bizar) de vanitoși care rămân neonorabil în relații monogame din pură ambiție. Nimic mai greșit. Vanitoșii nu fac performanță interpersonală. Marii vanitoși nu rămân în relație dintr-un motiv simplu: ei nici nu inițiază și nici nu întrețin cu adevărat relații. Ei rămân în afara dinamicii relaționale. Mulți sunt oameni deștepți, cu perspectivă intelectuală, iremediabil absorbiți de carieră sau de vreo formă de creație. Ei sunt deasupra “naturii” monogamiei. Nu înțeleg să investească serios în angajamente interpersonale fiindcă văd în asta o dez-investire a muncii lor. A fi infideli este, pentru ei, dacă nu o fatalitate, atunci o obligație de la care nici măcar nu mai încearcă să se sustragă, cam ca obligația de “a-ți face relații”, adică networking.

Ajung, prin exemplul de mai sus, la partea importantă: există n+1 modalități de a rămâne în relație evitând-o. Acesta este și unul din motivele paradoxale care fac că instituția “să reziste”. Ipocrizia ocupă aici un loc de cinste. Deloc neglijabil e și sincronul patologic (două patologii care se îmbină perfect, ducând relația pe culmi nebănuite ale co-dependenței).

Deci, după capul meu, monogamia nici măcar nu reflectă vreun tip de angajament, abia o anumită dinamica relațională reușită ar putea avea valoare interpersonală monogamă reală. Orice altceva alunecă în fantasmă, infidelități seriale sau ipocrizie crasă.

Și-atunci, în sensul ăsta, nu se poate spune că relația deschisă este un vin bun, prin comparație cu monogamia, această poșircă care a stat cu zilele pe masa din bucătărie? Nu.

Relația deschisă este o fantasmă pentru puști și pentru oameni cu retard emoțional. Relația deschisă dă bine în filme de nișă, în realitate, însă, alunecă imediat în grotesc. 

Nu numai vanitosul e privat de relații bune, dar și lacomul, marele consumator (de sex și alte voluptăți) este condamnat să sfârșească prost. În secolul XXI, când e atât de simplu și la îndemână să ieși din relație invocând obsesia onestității, găsești tot mai puțini parteneri dispuși să îndure mizerii.

Dacă ești leneș, deci, ești descalificat din start. Dacă ești prost, ești aruncat peste bord. “Înțelept” e să stai în banca ta și să aștepți să te cheme cineva – explicit – în patul lui. Dar, cum datele realității sunt învăluite azi de pretenții, am văzut deja că s-ar putea să aștepți mult și bine… Mai repede ajungi într-un pat de spital decât într-un pat matrimonial.

Monogamia nu e pentru virtuoși ori pentru deștepți, ci pentru oameni realiști care înțeleg să investească efectiv în relație și care nu subestimează importanța coerenței logice și existențiale. Or investiția interpersonală nu poate să NU impună exclusivitate. Sub coordonatele acestea tari, ți se cere, de fapt, flexibilitate psihică maximă: toleranță la ambiguitate, atenție selectivă, strunirea imaginației, o bună gestiune emoțională, infinit de multă smerenie și un munte de bunăvoință. De ce? Simplu. Pentru că monogamia de calitate nu respinge și nu depășește niciodată scenariile alternative (adulter, fantasme sexuale, derapaje de tot felul). Orice om care își ia în serios relația se luptă cu ele zilnic. Iar dacă vă spune altceva fie vă minte, fie bravează, fie este, pe fond, dezinteresat de partener.
Depășirea suverană a scenariilor alternative înseamnă și ieșirea din dinamica relației. Cu alte cuvinte, ești un zilier.  N-ai cum să te instalezi confortabil în această configurație, din moment ce referirile fantasmatice la alte configurații rămân de nedepășit. Și nici n-ai cum să te plictisești cu ditamai gestiunea pe cap.
Cred, deci, că relația deschisă e o minciună cu pretenții de adevăr. Narcisism grotesc cu pretenții de altruism.

Sigur că unii, speculând, vor spune că încurajez adulterul. Nu. Ideea mea e una simplă: una e să accepți că relația este pusă la încercare (căci dacă relația nu e doar în capul tău, înseamnă că relația se dezvoltă în termenii realității, iar aceștia nu-ți sunt întotdeauna favorabili); și alta e s-o bagatelizezi, deschizând larg ușa la dormitor.

Nu e vorba, deci, de tensiunea dintre valorile tradiționale și cele moderne, de pretenții religioase sau de scrupule morale, ci de homeostază: unica sursă de încredere (inter)personală vine din coerența și din forța investiției într-un celălalt, investiție care are valoare vitală. Relația devine, astfel, o unitate de sine-stătătoare cu care poți opera în real.

Angajamentul interpersonal coerent și cu bătaie lungă rămâne, probabil, azi singura valoare inteligibilă care mai poate fi revendicată fără să-ți pui în cap vreo tabără ideologică.

Pe Facebook, cineva insista că, totuși, “la nevoie”, putem accepta și relația deschisă. O fi ea, monogamia, Tort Diplomat, dar și cățeii trebuie să mănânce de la masa “celor bogați”, mi s-a spus. Dacă ți-e cu adevărat foame, atunci mănânci și din gunoi (sensul fiind acela că dacă relația deschisă este singura cale de a rămâne lângă omul iubit, atunci mai bine o accepți ca și compromis decât să rămâi cu brațele goale).
Eu una nu cred că așa se pune problema. Introducerea comparației valorice este din start o eroare. Angajamentul în relație nu e o exigență subiectivă, ci un principiu nenegociabil al experienței interpersonale. Implicarea este, evident, și cea care pune limite hedonismului. Diminuează impulsul de a consuma, pe negândite și pe nemestecate, trupuri și torturi de ciocolată.

Creșterea numărului relațiilor deschise – care e o realitate – nu e în sine un argument în favoarea acestora. Sigur că oamenii experimentează, dar asta nu înseamnă că experimentele lor conduc necesarmente la ceva bun. Ca să susții relația deschisă, ai nevoie și de argumente în favoarea relației deschise, altele, adică, decât acelea că oamenii sunt dispuși să intre în ele. Altele decât faptul că singura cale de a rămâne lângă omul iubit (sic!) este acceptarea deschiderii. Și, în cele din urmă, nu e îngrijorător faptul că relația deschisă e singura cale de a-ți câștiga un loc în preajma celui iubit?

Nu e suspect faptul că omul iubit îți impune această condiție absolută pentru acest angajament relativ? E aici o concesie? O capcană? O concesie-capcană? O inconsistență? Nu cumva rămâi pentru totdeauna parțial inadecvat (uman), din dorința de a te adapta (tehnic) relației?

De ce nu avem curajul să gândim și să iubim până la capăt? Sunt tot mai mulți oameni singuri, iar numărul celor loviți (mortal) de depresie severă crește cu fiecare an.
Argumentul s-a banalizat, dar asta nu-l face inadecvat. De o sută de ani avem date: cei care nu intră în relații stabile trăiesc mai prost și mor mai repede. Experimentează cât vrei, dar nu pleca de la premisa că toate experimentele sunt reușite și nu trece cu vederea că există o distincție substanțială  între angajamentul relativ și angajamentul absolut. Aici nu e o chestiune de sensibilități și afinități, ci de faptul că cele două funcționează efectiv pe nivele de REALITATE distincte.
Îmi cer iertare față de acei cititori care au găsit textul prea lung și prea greoi. Cred că și-au câștigat dreptul de a mă ponegri și a mă acuza de aroganță și intransigență sau, cum mi s-a spus de curând, de pură prostie.
Nu am scris acest text pentru că am vreo cădere morală și nici pentru că sunt prinsă de aproape 23 de ani într-o relație (fără să fiu neapărat croită pentru așa ceva). Afirm ce afirm pentru că văd ce văd: adică oameni de toate soiurile – monogami, adulterini, deschiși sau închiși la minte, credincioși sau necredincioși, proști sau deștepți, români sau australieni care intră în diverse configurații relaționale și își rup gâtul. Femei cu pretenții care și-au umplut wall-ul de “dieji” și femei abuzate care tac mâlc. Asta înseamnă că nu suntem, totuși, atenți la noi înșine. Dacă am fi, ne-am da seama că nu suntem infinit de elastici.
Elasticitatea infinită e o formă de autoanulare. Nici tradiția în general și nici “instituția căsătoriei” nu-ți garantează mare lucru. Faptul că te simți îmboldit să experimentezi lucruri noi, cu atât mai puțin.

Nu te poți așeza într-un parcurs relevant decât asumându-ți fără rest ceea ce (crezi că poți să) iubești. Când pretenția trece drept nevoie vitală, iar dezimplicarea trece drept o “formă aparte” de implicare, nu mai ai de unde să te iei.

Am infinit de multă înțelegere pentru suferință, pentru strădanie, pentru erori, pasiuni, susceptibilități, tentații și căderi de tot felul. Cu toții am trecut sau vom trece prin ele. Nu-i ușor să ne găsim (și păstrăm) un loc aproape de cineva. Nu poți bagateliza efortul celor care se străduiesc să ajungă la un echilibru relațional consistent invocând dreptul unora de a se implica și dezimplica selectiv, decât mânat fiind de propria-ți fragilitate și insolență îndârjită.

Revendicând  – uneori agresiv, alteori masochist – o armonie relațională totală pentru care, vezi bine, cel puțin unul dintre parteneri nu are chef să plătească prețul corect, e una dintre acele aspirații tragic-zadarnice, tipice narcisicului de rit nou care simte că i se cuvine totul fără să se implice în tranzacții, adică fără să colaboreze cu realitatea.

Nu poți simți absolut și trăi pe jumătate decât ca narcisic de rit nou. Nu poți să nu simți că ceva e în neregulă cu tine și cu “coechipierii” de relație deschisă decât dacă te-ai pierdut, viclean, în pretenție, ca post-narcisic.

*Niște concluzii*

Faptul că visele ni se împlinesc întotdeauna prin ceilalți e cea mai bună dovadă că prestigiul Întâlnirii, al destinului comun rămâne neștirbit, indiferent de moravurile en vogue.

Țesătura complexă a sinapselor sociale nu ține de pretențiile noastre; ea nu poate fi făcută de ocară. Nu e nimic pueril (și cu atât mai puțin ipocrit sau egoist sau “canonic”) în a insista să-ți legi sufletul de un altul. Ține pur și simplu de nevoia profundă de a prelucra, desăvârși – deci onora – simțul tău relațional.

Ca târziu-modern, nu ai suficientă claritate și determinare interioară ca să pricepi, dar mai ales să te învoiești să accepți importanța vitală a Întâlnirii.

Tot așa cum sistemul tău de valori rămâne un indicator al sofisticării tale sufletești, capacitatea de a te angaja și de a rămâne în termenii angajamentului unei relații este un indicator al sofisticării tale interpersonale.  Indirect, a celei civice, sociale, spirituale etc.

Amintesc, în încheiere, metafora femeii ca arhitectură sacră. Ei bine, marele propulsor al relației deschise, feminismul radical, a secularizat lăcașul numit “femeie”: feminismul, ca formă de auto-dezvrăjire, de auto-secularizare.
Negarea propriului mister e și o negare a propriei moliciuni. Femeia feministă vrea să fie o instituție, un edificiu “tare”, sever, strict tehnic. Autosuficient, neenigmatic. Nu vrea să decidă nimeni în locul ei în chestiuni care o privesc. Ea nu vrea să prelungească viața nimănui. Nu vrea să-ți poarte de grijă, să te conțină, să te provoace ori să te fixeze. Ca să nu fie rănită, te neagă pe tine și se neagă pe sine. Mă refer aici la refuzul vexat de a-și mai încredința dorințele altuia.

Feminista și relația deschisă sunt circuite închise. Ele nu se definesc niciodată prin referințe exterioare lor. Găsesc în această geometrie seculară o supremă și sfâșietoare formă de lașitate.
Metodica angajamentului în relație începe, cred, cu putința de a lăsa dorințele tale în seama altuia, de a-ți fi ție însuți inteligibil recurgând la referințe străine de tine. Astăzi, doar geniile interpersonale mai pot face spontan așa ceva…
Ce dăruim celuilalt și ce primim, la rându-ne, de la el nu e doar “trupul și sufletul”, ci și posibilitățile noastre nefericite: greșeli,  limite, orgolii, ticăloșii de neimaginat. A te proiecta în orizontul distinct al celuilalt nu mai este atunci o chestiune de cunoaștere, de acceptare cognitivă, ci devine una de credință.
Pentru aceasta din urmă, îți trebuie curaj. Curaj “banal”, nimic sofisticat; hotărârea simplă de a te angaja, de a înfrunta posibilitatea pierderii, complicațiile câștigului, și un număr cvasi-infinit de daune colaterale.

Hotărârea, singură, te smulge din ghearele pretenției lăsându-te să vezi conturul înfricoșător al propriilor aspirații și al propriilor josnicii. “Banala” hotărâre, cea despre care Kierkegaard scria că îl leagă pe om de Etern, te face să te încumeți să umpli canalul dintre tine și celălalt cu sevă, nu cu apă chioară. Ești legat, prin hotărâre, de Cele Eterne, atunci când, pierzându-te cu firea, descoperi că ești gata să faci tot ce-i mai bine și tot ce-i mai rău pentru cel pe care ai putea să-l iubești.

PS: textul a apărut inițial pe platforma Contributors. Mai sus, aveți o formă modificată a sa.