Ciprian Apetrei. Noi suntem ingineri, doamnă.

Un grup de ingineri din Ploiești erau, odată, la puțin timp după Revoluție, în delegație la un parc petrolier de la țară. În Republica Oltenia. În străinătate, cum ar veni.

Stăteau la un hotel, foarte elegant, în orașul cel mai apropiat. Cum aveau de făcut măsurători și intervenții la orice oră, tot băteau drumul între sonde și hotel, fără să se odihnească prea bine.

Au observat că la ieșirea din sat era un motel. Într-o noapte, obosiți după două drumuri făcute, au decis să schimbe luxul pe distanța mai scurtă. Așa că au bătut, pe la miezul nopții, un grup de bărbați nu prea bărbieriti, în salopete de lucru, la ușa motelului. După câteva minute, s-a deschis un geam de la etaj și o voce feminină le-a spus scurt:

– N-am fete!

– Noi suntem ingineri, doamnă, vine răspunsul de jos.

– Cum adică ?

– Adică noi vrem să dormim la motel. Lucrăm aici, la parc, e departe să mergem până în oraș.

– Cum adică să dormiți aici? întreabă contrariată vocea, care între timp scosese capul să vadă inginerii somnoroși.

– Păi nu e motel aici?

– Ba da, da’ nimeni nu vine să doarmă. De când n-am fete, nu se oprește nimeni. Nu e serioase, stă câteva zile și după aia pleacă la oraș. Până vine altele, sunt singură aici. Ce să fac cu voi?

Negocierea a durat ceva timp. Inginerii au obținut, până la urmă, camere. Au stat câteva zile, foarte mulțumiți că ajung imediat la sonde. Au fost, însă, priviți foarte suspicios de către patroana. Cumva, cred că au lăsat o impresie ciudată despre ploieșteni.

Oricum, nu au primit nici o recunoaștere, nici o plachetă cu titlul: Primii, poate și ultimii, turiști din satul nostru.