Ciprian Apetrei. O inimă cu două tricoloruri. Interviu cu MARINA ANCA, scriitoare franco-română

Când locuieşti în două ţări, iei cu tine câte ceva din fiecare, iar drumul devine un alt treilea spaţiu locativ. În timp, una dintre identităţi o ascunde pe cealaltă. Fie începi să uiţi de unde ai venit, fie să vezi locul în care ai ajuns prin ochii, acum obosiţi dar nostalgici, cu care ai plecat. Nu există un dozaj precis sau corect între cele două.

Marina Anca, scriitoare şi fotografă, a trăit şi a studiat mai mult în Franţa decât în România. Dar în scrisul sau vorbeşte despre ţara din care a plecat cu vocea celui care nu a uitat nimic. Cu acelaşi drag vorbeşte despre ţara care a adoptat-o. Vă invit să descoperim cum a reușit să își păstreze echilibrul între cele două lumi.

Când ai vent în Franţa erai adolescentă. Era înainte de Revoluţie. O lume greu de imaginat astăzi. Spune-ne mai multe despre acest drum care părea, atunci, fără întors.

 Marina Anca: Drumul părea fără întors pentru adulți, nu pentru mine! Situația politică din România la vremea aceea era simplă: nu aveau voie să facă decât ceea ce li se spunea. Securitatea avea urechi pe peste tot, iar consecințele unor „greșeli”, fie și o glumă, puteau impacta nu numai glumețul și familia lui ci și familiile celor din jur. Eu eram mică, doar 13 ani și credeam că pot fenta acest sistem fiind „cu actele depuse”. Este o expresie pe care tinerii de azi probabil nici nu o cunosc. Pe scurt, tata era refugiat politic în Franța iar mama făcuse o cerere pentru reîntregirea familiei, la Paris, evident. Povestesc în prima mea carte, „Când omida devine fluture sau dictatura română văzută de o adolescentă liberă”, cum s-a întâmplat. Surpriza, sau mai degrabă șocul, a avut loc odată ajunsă în Franța. Am început să realizez gravitatea situației în drum spre Paris iar tata mi-a spus, din prima zi, că nu aveam voie să mă întorc, chiar dacă trăiam într-o țară liberă. Asta mi-a fost greu de aceptat. Ce știam eu, la 14 ani? În nici un caz ceea ce însemna exact a fi refugiat politic. Acum nici zidul din Berlin nu mai există dar puneți-vă în locul meu. Cunoscusem viața dincoace de el și iată că tot de zidul acela mă loveam, fiind pe partea Vestică. A trăi în lumea liberă nu-mi permitea să mă întorc acasă, să-mi văd prietenii. Am suferit mult de asta. Și ei mi-au dus dorul. Doamne câte scrisori ne scriam, chiar știind că erau citite de Securitate. Din fericire, astăzi ne vizităm și comunicăm prin diversele mijloace la dispoziție. Dar la vremea când am plecat, în 1983, nimeni nu își putea imagina că regimul o să se schimbe peste doar șase ani. Deci totul este posibil în viață!

Ai urmat toate studiile superioare în Franţa şi ai trăit mai mult aici. Cum de ţi-ai păstrat atât de bine memoria României?

M.A: Nu știu. Cred că dorul ar fi răspunsul cel mai adecvat. Am păstrat și gustul apei în memorie, și tot imi este poftă de prăjitura mea preferată Excelent, cu gustul din copilărie. Chiar dacă a fost pentru binele meu, eu am fost smulsă din cadrul meu natural și chircită printre străini. Aceștia au devenit familia mea în timp. Când am ajuns la Paris din Romania, am stat doar câteva săptămîni, după care am plecat iar „definitiv” în Africa! De abia acolo am cunoscut copii de vârsta mea. Și m-am adaptat treptat. Povestesc intronizarea mea în societatea franceză în a doua carte „Fluturele in Safari între Franța și Nigeria – Călătorii între alb și negru”. Titlul este o alegorie pentru bune și rele, bogăție și sărăcie. Fiind în Nigeria, o țară anglofonă, mi-a fost mai ușor să mă adaptez decât francezilor. Eu am avut-o profesoară de engleză pe Irina Bora Iordăchescu, chiar din clasa I, ceea ce a fost o excepție și în Creangă, unde am făcut I-IX. A fost o profesoară excelentă și sunt în continuare prietenă cu fetele dânsei. Engleza mi-a ajutat și la școală în Franța, unde mi-a ridicat media, și în continuare la serviciu. Vorbeam și scriam cu plăcere și mai ales ușurință. În rest, nu știu cum m-am adaptat la viața în Franța. Aș zice natural, fără să fac un efort, în afară de a învăța limba și a respecta regulile în societate. Prietenii francezi s-au adaptat la rândul lor la felul meu de a fi, direct, sau pe șleau, cum se zicea pe vremea mea. Formăm o simbioză plăcută, de mulți ani. Dar tot îmi este drag să mă plimb pe străzile Bucureștiului, să văd din nou oamenii cu zâmbetul pe buze, ca atunci când eram mică. Când am plecat, lumea nu mai râdea de loc. Luau pâinea pe cartelă, dacă se dădea. Și Doamne, cât am stat la coadă! Rar accept să fac coadă de atunci încolo. Prefer să mă lipsesc.

De ce ai început să scrii? Ai studiat comerţ internaţional şi drept, ai lucrat în modă şi în publicitate, nu este un traseu obişnuit.

M.A: Povestesc exact cum s-a întâplat în volumul trei al trilogiei mele, care e numește „Amprenta Fluturelui”. Această mărturie are și ea un sub-titlu, pe care o să îl aflați la Gaudeamus, când o să fac prezentarea versiunii române. În fine, în limba franceză cartea o să fie apară pe 1 septembrie, așa că misterul o să fie spulberat curând. Ca să vă răspund totuși, am ales calea comerțului internațional pentru că vorbeam patru limbi străine (limba spaniolă am învățat-o la liceu, în Franța) și că la vremea aceea, în 1989, construcția Europei era în toi. Fiind la școala de comerț am descoperit dreptul și am absolvit și această facultate. Pe unde am fost, de-a lungul anilor, m-au întrebat diverși de unde vin, sau de unde provine accentul meu, cum de vorbesc așa bine engleza și/sau franceza, și când povestam mai mult, invariabil sau aproape, mi se spunea că trebuie să scriu o carte despre viața mea „extra-ordinară”. Mi-au trebuit mulți ani să accept că am avut, într-adevăr, o viață ieșită din comun, pentru că nu a fost alegerea mea. După ce am scris prima carte și mi s-a cerut urmarea, am ales, recunosc, să continui pe această cale.

 Versiunea integrală a acestui interviu poate fi citită aici!