Ciprian Apetrei. Zăpada de acasă

Iarna, îi lipseau zăpezile din țara lui. Nu și-o mai amintea clar. Doar pacea și bucuria peisajelor albe din copilărie. Aici, când își privea grădina, nu vedea nimic.

Măcar odată să mă trezesc cu țurțuri la geam. Era noaptea de Crăciun. Închise geamul fără nci o speranța.

Dimineață devreme, o pasăre măiastră se așeză între cregile singurului lui copac. Bătu din aripi și totul se acoperi de nea. Încet. Întâi copacul, apoi florile încă verzi. Trandafirii și hortensiile înghețară. Cu bucurie. Este prima dată, șopteau, am auzit despre asta, demult, în poveștile bunicilor bunicelor noastre. Apoi pasărea bătu cu ciocul în geam. Era dimineață.

Se trezi cu o muzică veche în suflet. Crăciunul. Crăciunul meu. Crăciunul dintotdeauna. Cum era să uit?

Deschise geamul cu ochii închiși. Aerul rece, că niciodată, îl umplu de grație. Iarnă. Îl inspiră lacom.

Își privi grădina. Era numai zăpadă. Își întoarse privirea spre icoana pe care și-o adusese de acasă. Nu am uitat. Nu aș putea. Niciodată.

Zăpezile copilăriei le purtăm mereu cu noi. Sunt daruri care ne țin în viață. Geamul deschis ne arată grădini așa cum le merităm.

Am câștigat încă un an. Să ne bucurăm de el.